Curtea Constituţională, cu toate acuzele care i s-au adus şi cu toată încărcătura negativă a politicului asupra umerilor săi, a dat, totuşi, un verdict constituţional.
Aici nu este vorba, după umila mea părere, despre opinii politice, interpretări de stânga sau de dreapta, susţineri de partid sau plecăciuni în faţa FMI, ci despre respectarea unor drepturi fundamentale într-un stat democratic.
Nu se puteau tăia pensiile. Şi faptul că lefurile bugetarilor pot fi diminuate este discutabil… Cei care plâng acum PDL-ul şi greutăţile guvernării sunt la fel de naivi ca şi cei care se bat cu pumnul în piept că au câştigat, din opoziţie, o bătălie.
Chiar dacă PSD şi PNL au sesizat Curtea Constituţională, alături de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestând legile austerităţii pentru care guvernul şi-a asumat răspunderea, verdictul este doar o reîntoarcere la lege.
Declaraţii politice lozincarde clamează degeaba meritul cuiva. Aici nu e vorba despre nici o victorie, ci despre un act de normalitate pe care, dacă preşedintele nu s-ar fi jucat atât de des cu Constituţia în ultima vreme, nu l-ar fi discutat nimeni.
Guvernul, oricare ar fi el, pentru că se cere firesc şi demisia actualei echipe, nu va avea mai puţine probleme, iar opoziţia nu va fi mai puternică în parlament datorită acestei decizii.
Sărăcia va rămâne tot sărăcie şi criza nu ne va ocoli din motive de respectare a legislaţiei. Greşelile trecutului nu vor putea fi şterse, iar cele prezente se vor răsfrânge şi mai serios asupra noastră.
Legea pensiilor şi legea salarizării unice rămân în Parlament ca o nevoie de curăţenie la care politicienii trebuie să participe împreună, indiferent de partidul din care fac parte. Plus că legile austerităţii n-au fost respinse în bloc, ci pe articole, astfel că reîntoarcerea lor în Legislativ va duce la alte discuţii şi, de ce nu?, la eventuale modificări.
Prin ministere şi administraţii tot trebuie făcută curăţenie, scos surplusul de ajutori de băgători de seamă şi măsurate cheltuielile aberante. O seamă de direcţii anonime ale ministerelor în teritoriu, mai ales prin domeniile unde descentralizarea este pe trăgaci, trebuie să dispară cu tot cu angajaţii lor, mulţi puţini, dar care nu mai au, dacă au avut vreodată, obiectul muncii.
Stimulentele lunare pentru tăiat frunze la câini pe banii statului trebuie analizate la bold, afacerile cu statul ale unor susţinători politici trebuie să dispară, corupţia şi economia subterană au nevoie de măsuri urgente şi radicale.
Şi, nu vă bucuraţi, urmează mărirea taxelor şi impozitelor, cota unică şi TVA-ul se vor modifica, zona privată înnebunită de modificări legislative şi malformaţii politice nu va primi uşor lovitura, inflaţia şi şomajul vor creşte.
Aşa că viitorul nu sună deloc bine. De ce s-au încăpăţânat să piardă un an şi mai bine guvernanţii fără să facă nimic, de ce au mers orbeşte pe ideea asta nefericită cu tăierea pensiilor, când aveau variante de rezervă?
Un răspuns m-ar arunca în categoria celor care vor să atace siguranţa naţională. Dar ce putem crede altceva decât că se mai plătesc încă poliţele din campanie şi mai sunt simpatizanţi rămaşi fără un post de conducere.
Din cauza asta nu se putea închide robinetul risipei. Tristeţea s-a transformat, însă, între timp, într-o adevărată tragedie. Niciun om normal la cap nu mai aşteaptă soluţiile salvatoare de la niciunul dintre partide.
Aici e adevărata criză românească. Încrederea în politicieni s-a dus atât de tare la vale încât un efort de solidaritate, la chemarea acestora, este exclus. Mai curând se generează o reacţie de frondă.
Suntem, aşadar, la capra podului, cu mâna întinsă şi e greu de spus cine se va îndura să ne pună în palmă bănuţul salvator. Şi de la cine mai suntem dispuşi să-l acceptăm.
