Oameni şi limite

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ne-am învăţat, după un model american nu tocmai fericit ales, că trebuie să ne învingem propriile limite. Că putem fi mereu mai buni, că putem munci mereu mai mult, că putem fura, în fiecare seară, câte o oră din timpul de somn, că putem sări peste o masă, apoi peste încă una, doar pentru a lucra mai mult.

Pentru a mai rezolva o situaţie de criză la firmă, pentru a reuşi să facem faţă încă unui termen limită, de la cel de-al doilea loc de muncă, fără de care nu am reuşi să ne acoperim cheltuielile mereu în creştere, nevoile copiilor, propriile noastre necesităţi sau pur şi simplu dorinţe, izvorâte dintr-un trecut în care n-am avut tot ce ne-am fi dorit, fiindcă nimeni nu prea avea.

Televizorul de acum funcţionează încă bine, dar vrem „o plasmă”, sistemul audio pe care l-am cumpărat cu opt ani în urmă şi pe care îl folosim rareori funcţionează impecabil, dar are doar două boxe, nu patru, aşa cum ne-am dori, bicicleta de cameră nu are nu ştiu ce senzori.

Pentru toate e nevoie de bani, iar pentru bani, trebuie să munceşti în plus. Evident, dacă nu eşti „şmecher” sau bişniţar sau hoţ pe aici, ori prin zări mai albastre. Şi, uite-aşa, noaptea se transformă în zi şi ziua în noapte, ne suprasolicităm organismul până la limita căderii nervoase. Şi nici măcar nu ne dăm seama că ne îmbolnăvim.

Apoi, într-o zi, cresc impozitele, TVA-ul şi accizele, ni se taie din salariul de la prima slujbă, patronul de la cea de-a doua ne înjumătăţeşte şi venitul suplimentar. E criză.

Brusc, toate lucrurile pentru care ne luptam devin neimportante, se pune problema supravieţuirii. Copilului nu poţi să-i spui că nu ai bani, dacă l-ai obişnuit să aibă tot ce îşi doreşte. Nu de alta, dar nu vrei să te întorci la vremea de „dinainte”, când ţi se spunea, şoptit, „Nu se poate, mamă”, atunci când cereai şi tu blugi de pe piaţa neagră.

Şi mai iei o lucrare acasă, mai faci un efort, numai luna asta, îţi promiţi, că simţi aşa o durere în piept şi parcă nu-i a bună. Dar nu ai timp de mers la medic, oricum medicul de familie îţi cere programare şi când să te programezi, că timp nu ai.

Şi chiar dacă te-ai duce, medicamentele tocmai s-au scumpit şi ele, nu se mai compensează şi nici nu se mai găsesc, iar copilului îi trebuie ochelari noi. Încă un efort, îţi promiţi. Ultimul.

Din nefericire, stresul nu ocoleşte pe nimeni, boala te loveşte fulgerător şi, în minutul acela când inima îţi cedează, nimic nu mai are importanţă. Nici cât confort i-ai asigurat copilului, nici că te-ai luptat pentru interesele semenilor, nici că, pur şi simplu, ţi-ai satisfăcut doar propriile dorinţe.

Acum, la Galaţi, un lider sindical se zbate, pe un pat de spital, să rămână în viaţă. Cu siguranţă a pus prea multe la suflet, cu siguranţă deciziile mai marilor ţării l-au scos din răbdări.

Cu siguranţă, oamenii care-l cunosc se roagă acum pentru el, aşa cum o fac şi eu. Un lucru e cert: toţi ar trebui să ne gândim mai mult la noi înşine. Fiindcă doar sănătoşi îi putem ajuta pe cei dragi, pe ceilalţi. Ar trebui să dormim toţi cu o oră în plus. Până nu e prea târziu.

Citit 896 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.