Am vrut să nu mai fac cozonaci anul acesta. Ar fi fost primul din istoria cunoscută mie a familiei în care s-ar fi întâmplat asta. De regulă, îi bibileam eu cu mama. Dar anul acesta e primul Paşte fără mama şi aş fi vrut să pun cozonacii în doliu. Am cedat însă la "presiunea" fiică-mii, care, spre surprinderea mea, s-a oferit să mă ajute. Adică, să ţină de lighean în timpul frământatului, lucru care mi s-a părut irezistibil. Am luat-o ca pe o predare-preluare a ştafetei în această tradiţie. Dar ce spun eu? Făcutul cozonacilor de Paşte e mai mult decât o tradiţie. E însăşi învierea spiritului casei.
Mă ia şi acum cu frisoane când îmi aduc aminte cum mi-am început eu mucenicia în ale cozonacilor. Dimineţile acelea înfrigurate când, în vacanţă fiind, trebuia să mă scol la 5. Picoteam de somn cu mâinile agăţate de marginea ligheanului, care zbura uneori lipindu-se de coca pe care mama o ridica s-o trântească de săreau scântei. Boscorodeala ei, spaima ei că nu creşte aluatul mi se transmiteau şi mie, parcă prin sânge. Pe vremea aceea, era grav să nu-ţi iasă cozonacii. Nu prea aveai de unde să cumperi şi nici ingrediente nu găseai. Iar cozonacii erau economici, din cartea Sandei Marin.
Când am făcut rocada, adică mama la ţinut de lighean şi eu la frământat, s-au schimbat vremurile, dar am schimbat şi regulile. Frământatul începea după un program de boieroaice. Adică pe la 9,00, după ce ne beam împreună cafeaua. Şi reţeta a fost schimbată. Cozonaci tot de boieri, cu multe ouă, smântână, unt, başca un kil de nucă la umplutură. Cum încerca mama să mă boscorodească şi să intre în priză, o puneam la respect: "Dacă ne enervăm, nu cresc". Îmi povestea despre neamuri, amintiri din copilăria ei. Râdeam mult, pentru că frământatul era cale lungă. Musai o oră trebuiau bosângiţi.
Acum am schimbat iar regulile. Reţeta e aceeaşi, că fiică-mea a zis că-s cei mai buni aşa. Am frământat numai jumătate de oră. Ne-am adus aminte de mama, am râs de ligheanul verde pe care îl avem moştenire de la ea. De strigătele ei: "Închide uşa! Că dau cozonacii înapoi!". Ne-am minunat şi acum cum din haosul acela de ingrediente care se lipeşte în primă fază de mâini se adună apoi cuminte şi supus coconul de cocă. Iar mirosul, când îi scoţi din cuptor, are întotdeauna aceeaşi magie. E dulce-acrişor. A trup reînviat. Înnodat din aduceri aminte, lacrimi şi râs. E lumină. Pentru că-i adună pe toţi ai casei, şi morţi, şi vii, în jurul lui.
