Stigmatul de român

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Încă din 1991, când am plecat pentru prima dată în vestul Europei, m-am izbit, la modul cel mai urât de prostul renume pe care românii ajunşi acolo înaintea mea îl făcuseră deja ţării şi poporului nostru.

De data aceea, fusese vorba despre componenţii unor ansambluri folclorice, care plecaseră cu tot cu prosoape de la hotelul unde fuseseră cazaţi pe durata unui festival din Bretania. Evident, păgubiţii au fost reticenţi la auzul ţării mele de provenienţă. Şi, auzind tărăşenia, nici nu puteam să-i învinuiesc.

Trei ani mai târziu, revenind în Franţa, a trebuit să fac faţă întrebărilor, nu puţine, referitoare la celebrii mâncători de lebede de prin Viena. Despre care eu nu auzisem – aveam, pe vremea aceea cu totul alte îndeletniciri decât să urmăresc ştirile TV – , dar gazdele mele da.

Apoi, nişte ani buni, n-am mai vizitat vestul Europei. Povestirile horror despre bande de hoţi români, despre pericolul social pe care-l reprezentau aceştia mi-au mai ajuns însă la urechi. Şi ceea ce am simţit, mereu, a fost ruşine.

În ciuda faptului că ştiam că oamenii aceia nu mă reprezintă pe mine, nici familia mea, nici prietenii mei, nici oamenii cu care lucram. Cunoşteam atunci şi mai ştiu şi acum multe cazuri de români stabiliţi din varii motive în străinătate, oameni de ispravă, unii gălăţeni, alţii nu.

Oameni care munceau şi continuă să o facă, oameni care nu ţi-ar pleca de niciunde cu un capăt de aţă. Mă gândeam atunci, o fac uneori şi acum, dacă mie îmi era atât de greu să conving că nu toţi românii sunt hoţi, cum le-o fi oamenilor acestora care trebuie să trăiască zi de zi cu stigmatul de român în frunte?

Câtă umilinţă şi ruşine or fi strâns ei? Evident, nu-i obligă nimeni să stea printre străini, vor spune cârcotaşii. E drept, dar la fel de drept e că n-ar trebui ca sistemul românesc – de legi, de pedepse, de închisori – să le permită tuturor elementelor rele să se strecoare, scăpând mai mereu basma curată, dând fuga peste graniţă şi făcându-ne de râs pe toţi.

Dacă România, ca stat, nu e responsabilă de propriile scursuri, de ce ar trebui să fiu eu sau dumneavoastră sau alţii ca noi, oameni cinstiţi, care îşi plătesc la timp taxele şi datoriile şi care muncesc ani întregi pentru o vacanţă mai răsărită? Unde mai e echitatea în povestea asta?

Nu spun, Doamne fereşte, că ai noştri sunt singurii hoţi din univers sau singurii care, mai rău, dau şi-n cap pentru un pumn de parale pe Champs Elysees, pe lângă Capitoliu sau prin preajma Turnului Londrei.

Dar statisticile demonstrează clar că avem o problemă: în 2010, în Marea Britanie, 4.343 de infracţiuni comise de conaţionalii noştri au plasat România pe locul II, după Polonia în topul faptelor reprobabile din regat. Sunt printre noi mulţi răi şi furi, cum zicea bunica mea, iar cinstea nu prea iese ca păduchele în frunte.           

Citit 1080 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.