Cine ne mai îngrijeşte bătrânii

Cine ne mai îngrijeşte bătrânii
Evaluaţi acest articol
(19 voturi)

Modul în care ne îngrijim vârstnicii este măsura noastră, ca societate. De la caz la caz, situaţiile în care se află oamenii în nevoie şi familiile lor sunt extrem de complicate. Să judeci este uşor, să accepţi şi să sprijini, mai greu. Cert este că, indiferent că avem sau nu copii, avem sau nu posibilităţi financiare, merităm demnitatea de a ne sfârşi viaţa în condiţii măcar decente, dacă nu confortabile.

   Realitatea din jurul nostru ne demonstrează însă că, şi în condiţiile în care există sprijinul familiei sau fonduri suficiente încât să se plătească toate costurile aferente îngrijirii, cei dragi nu sunt mereu în siguranţă, nu putem şti exact ce se întâmplă cu ei, dacă nu îi avem mereu sub ochi. Evident, într-o lume perfectă, am putea să ne îngrijim singuri vârstnicii, structura familială ar fi suficient de puternică încât să asigure, prin membrii ei, sprijinul şi atenţia de care cei ajunşi la finalul vieţii au nevoie.

   Din păcate, însă, noi, românii, iar Galaţiul nu face excepţie, trăim vremuri în care mai mult de jumătate dintre membrii fiecărei familii, tineri şi foarte tineri sau chiar de vârsta a doua, sunt plecaţi din ţară, să muncească sau pur şi simplu să îşi construiască viaţa în altă parte, într-o ţară unde nu eşti condamnat la veşnicul salariu minim şi unde munca este apreciată la justa ei valoare. Mulţi dintre aceştia lasă în urmă părinţi, mătuşi şi unchi vârstnici şi bolnavi, pentru care îngrijirea în centre specializate rămâne singura soluţie. Este o dramă pentru toţi cei implicaţi, mai ales că noi, ca societate, nu suntem încă echipaţi să avem grijă de victimele accidentelor vasculare cerebrale, de persoanele cu demenţă senilă, de oamenii pe care vârsta, pur şi simplu, îi face vulnerabili.

   Să fii îngrijit, la bătrâneţe, de un membru al familiei a devenit un lux şi sunt foarte multe situaţii în care copiii nu pot face asta. Nu fiindcă nu ar vrea, ci fiindcă, pur şi simplu, trebuie să muncească, nu pot fi 24 de ore din 24 alături de mama sau de tatăl bătrân şi bolnav. Iar de durut, vă asigur, această stare de fapt doare de ambele părţi. Îi doare şi pe cei care au nevoie de sprijin, şi pe cei care nu îl pot acorda, indiferent dacă sunt peste mări şi ţări sau doar la un kilometru distanţă, dar în imposibilitatea de a ajunge la cei în suferinţă. Rămaşi pe mâna unor specialişti, bunicii şi părinţii noştri trebuie să se roage ca aceia să fie, în primul rând, oameni. Iar aceştia, din păcate, sunt mai greu de găsit.

Citit 1202 ori Ultima modificare Miercuri, 30 Noiembrie 2022 01:00

Mai multe din această categorie:

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.