Am scris deunăzi despre un concurs de fotografie în care elevii au fost invitaţi să pozeze părţi ale Galaţiului sugestive pentru a surprinde degradarea portului de la Dunăre care a fost cândva fruntea Comisiei Europene. Din curiozitate, m-am uitat şi pe cele câteva comentarii postate pe ediţia online a ziarului şi să nu credeţi că oamenii au sărit să-i aplaude. Mesajele de felicitare au fost destul de "subțirele". În schimb, jignirile strecurate ca drept la opinie au ocupat spaţii generoase. Astfel, le-au ştirbit bucuria acestor tineri, care chiar s-au ocupat şi cu altceva decât butonatul site-urilor de socializare. Unii au transformat totul într-o bălăcăreală politică, insinuând că organizatorul, nimeni altul decât soţul inspectoarei generale, pe linie PNL, nu a urmărit decât să lovească în administraţia locală, care e PSD. Minţile bolnave uită, însă, că acesta face parte din Asociaţia "Galaţi, oraşul meu", cu mult înainte ca soţia să fie numită în fruntea învățământului gălăţean, asociaţie care a tras în repetate rânduri semnale de alarmă asupra unor lucruri care nu merg bine în urbea noastră şi pe vremea "guvernării" PNL şi acum, când la putere este PSD.
Alţii s-au luat de bieţii copii. Că stau cu picioarele pe bancheta autobuzului, că urcă în mijloacele de transport cu rucsacul în spate, că vorbesc tare, că poartă şosete prea scurte şi că veşnic butonează pe Tik-Tok, invocând şi deja tradiţionala lipsă de educaţie a tinerilor din ziua de astăzi.
Toate aceste comentarii pe la colţuri şi sub umbrela anonimatului nu-şi aveau rostul în context. Articolul era despre nişte tineri care şi-au rupt din timpul lor liber să facă ceva, până la urmă, lăudabil. Nu se numără printre cei care deranjează atmosfera din mijloacele de transport. Or fi purtând şosete sub gleznă. Dar şi părinţii noştri au purtat plete şi minijupă şi, vorba cântecului, "Nu contează cât de lung am părul/ Important e cum şi cât gândesc".
Eu cred că vajnicii comentatori ai articolului s-au simţit cu musca pe căciulă. S-au simţit vinovaţi de starea jalnică în care a ajuns oraşul. Şi aici nu putem trage la răspundere doar administraţiile locale. Vinovaţi suntem cu toţii, prin lipsă de reacţie, că i-am lăsat pe mai marii urbei să nu facă nimic ani la rând. Aşa cum vinovaţi ar trebui să ne simţim şi când vorbim de lipsa educaţiei tinerilor din ziua de azi. De la noi ar fi trebuit să înveţe. Şi mai suntem vinovaţi şi de faptul că nu le-am oferit niciun orizont care să-i atragă să îmbătrânească şi să pună suflet pentru oraşul în care s-au născut.
