Stau în fața ecranului alb și privesc, în zare, pe fereastra biroului, către linia orizontului dinspre frontiera cu Republica Moldova. Ucraina e și ea acolo. De fapt, aici, aproape. S-a împlinit un an de război Rusia-Ucraina. Iată o propoziţie pe care nu credeam să apuc să o scriu pe parcursul vieţii mele. Credeam că războiul este ceva cumplit, din amintirile bunicilor. Credeam că atacurile teroriste, începând cu cele asupra turnurilor gemene din New York şi continuând cu cele din Europa, vor rămâne momentele de referinţă ale carierei mele de jurnalist, acelea în care stai cu orele lipit de fluxurile internaţionale de ştiri, așteptând noutăți, fără să-ţi vină să crezi ceea ce vezi.
Din păcate pentru noi, dar mai ales pentru vecinii noştri ucraineni, realitatea ultimului an este cea a războiului. Cea în care sute de mii de oameni ne-au trecut pragul în căutare de adăpost, cea în care zilnic trebuie să facem faţă ştirilor din linia I a frontului, cea în care, de jur împrejurul nostru, refugiaţii ucraineni îşi trăiesc realitatea cruntă de a fi fost goniţi din propriile case, de a-şi fi lăsat în urmă soţi, taţi, fraţi şi fii aflaţi la vârsta la care pot lupta, de a nu şti când se vor întoarce acasă, dacă acasă va mai exista. În anul acesta care a trecut, au fost multe poveştile care m-au mişcat până la lacrimi, chiar dacă, în momentele acelea, m-am abţinut de la a plânge, fiindcă, sincer, ce drept aveam eu să plâng, când oamenii loviţi de război se ţineau tari în faţa mea? Profesoara Natalia Serebriannikova îmi povestea cum, de la fereastra apartamentului său din Odesa, vedea rachetele venind şi parcă i se părea incredibil, ca o secvenţă de film. La Isaccea, după ce treceau de controlul de frontieră, multe mame cu copii mici în braţe îndrăzneau să respire adânc pentru prima dată, uşurarea de a-şi şti pruncii la adăpost fiind vizibilă pe feţele lor.
La intrare în Dedeman, o mamă ucraineancă încerca să le cumpere un brăduţ de Crăciun copiilor "ca ei să nu simtă că pierd sărbătoarea, să nu simtă aşa rău războiul". Evident, generaţiile acestea de copii, ucraineni, dar nu numai, vor rămâne mereu marcate de război, un moment de cotitură în scurta lor, de până acum, viaţă.
Îmi amintesc, în copilărie, cum bunica mea maternă, basarabeancă rămasă dincoace de Prut, făcea lună de lună rezerve de alimente de bază, la care nu voia să renunţe, privind cu teamă în sus, pe strada Basarabiei, şi spunându-i mamei, născută după război: "Ehei, nici nu ştii tu, mamă, ce repede pot să vină ruşii!". Ucrainenii ştiu. Basarabenii o simt în oase şi nici nouă nu ni-i prea cald.
