Este acea formă de educație care excede noțiunea de sistem, cea care face din copii, oameni. Dincolo de proverbialii cei șapte ani de acasă, copiii ar trebui învățați să își prețuiască sănătatea, să facă și să cheltuie banii, să fie corecți, să aibă spirit civic.
Puterea exemplului devine astfel cea mai valabilă formă de a învăța. Dacă nu văd cei mici modelele pe care am vrea să le urmeze, nu ne putem aștepta ca ei să fie ”mai sănătoși” sau ”mai buni”. Degeaba ne așteptăm de la cel mic să mănânce corect, dacă noi îl abonăm la fast-food sau vedem în satisfacerea poftelor nesănătoase o compensație pentru alte lipsuri în atenția sau timpul pe care i le acordăm. Degeaba ne așteptăm să știe cel mic să își economisească banii sau să îi cheltuie responsabil când primele pe listele noastre de priorități sunt plăcerile sau viciile. Degeaba ne așteptăm să fie cel mic cinstit și luptător în viață, dacă îi arătăm că lucrurile se rezolvă ”pe mână scurtă”, cu intervenții sau pe bani. Și degeaba avem pretenția să aibă copilul o conduită morală și corectă în societate, dacă noi îi arătăm că trebuie să ne satisfacem orice necesitate, aparent justificată, dând din coate și încălcând interesele individuale sau generale, legile sau normele de conviețuire. Cu bătaie mai lungă sau mai scurtă, astfel de așteptări nerealiste își vor arăta rezultatele și, într-un fel sau altul, desigur dacă bunul Dumnezeu o va îngădui, tot noi vom apuca să suportăm amarnic consecințele. Un copil neînvățat să aibă grijă de el, cu tot ce înseamnă asta, va fi o povară pentru sistemul de Sănătate, un copil needucat să muncească ori va fi o piatră de moară pentru asigurările sociale, ori va deveni un delincvent, un copil needucat să evolueze cinstit va fi un corupt sau un corupător, iar unul învățat să calce pe cadavre ca să-și vadă sacii în car va ajunge, pe scurt, un nesimțit. Ne uităm, cu jind, la popoarele nordice sau la exoticii japonezi, care le au și ei pe ale lor, dar care au ceva spartan în mentalitatea de educare a noilor generații și care i-au adus unde sunt. Ne întrebăm oare de ce ei reușesc să crească copii educați, muncitori, disciplinați, nu nesimțiți, leneși, speculanți sau cu anarhia în sânge. Respectul pentru sine și pentru ceea ce îl înconjoară este obiectivul central al educației lor, ceea ce ar trebui să vadă și copilul român la tatăl și mama sa. În Japonia, copiii de patru ani merg singuri cu metroul. La noi, mămica îl duce cu mașina până la ușa școlii. Copilul român are confort, nu știe că mămica lui încalcă niște legi, niște reguli, și îl ”ferește” de responsabilizare, de orientare, de mișcare și, da, de educație.
