Nu am afinităţi cu niciun partid politic. Cine mă cunoaşte ştie acest lucru. Nu îmi place politica, în ansamblul ei, o văd ca pe un rău necesar. Meseria îmi impune să o cunosc, să o înţeleg, să văd dincolo de aparenţe. Cât de bine reuşesc, numai Dumnezeu ştie.
Un lucru mi-e însă foarte clar. Odată ajunşi sus, politicienii înnebunesc. Nu, nu la propriu, deşi, sincer, am din ce în ce mai des impresia că un control psihiatric din când în când s-ar impune.
O iau însă razna, ca să spunem lucrurilor pe nume, româneşte. De parcă li s-ar şterge, imediat, toate amintirile despre lumea reală, aceea din care au plecat şi pe care, cel puţin în principiu, ar trebui să o reprezinte. Uită imediat cât e salariul minim pe economie, cam ce s-ar putea cumpăra din el, uită cât costă să ţii un copil la şcoală – aia gratuită, desigur - , uită cât e factura la întreţinere într-o lună de iarnă, uită cât costă un bilet de transport în comun.
Sunt convinsă că, dacă facem un experiment şi întrebăm senatorii şi deputaţii cât costă biletul de autobuz sau de tramvai în colegiile pe care le reprezintă, nici trei dintr-o sută nu vor şti. Vor spune că asta nu-i atât de important, că nu e treaba lor să ştie. Poate nici nu este.
Dar aş fi în stare să pun pariu că nu ştiu nici câte sume din fonduri europene au fost atrase în zona unde locuiesc cetăţenii pe care-i reprezintă pentru dezvoltarea infrastructurii şi a mijloacelor de transport în comun.
După cum nu vor şti nici exact care străzi din colegiul lor ar avea nevoie să fie asfaltate, nici de ce nu au apă sau gaze cetăţenii din cartierul X, nici câţi dintre locuitorii colegiului lor sunt şomeri sau vârstnici cu dizabilităţi, care au nevoie de însoţitor.
Nu am nimic împotriva politicienilor. Cineva trebuie să facă şi treaba asta, aşa murdară cum e ea. Dar, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, când vă vedeţi în funcţie, nu uitaţi că tot pâine mâncaţi, oricât ar fi de albă şi, când vă duceţi acolo unde şi regele merge singur, tot acelaşi lucru scoateţi pe capătul celălalt, indiferent că aţi mâncat icre negre şi aţi băut şampanie, iar vasul de toaletă e din cristal.
Să fiu bine înţeleasă, îndemnul e valabil pentru toţi politicienii, indiferent de culoarea lor politică, fiindcă, pe rând, toate – cel puţin cele importante - au ajuns la putere. Şi s-au comportat exact la fel. Iar românii au suportat. Poate o vor mai face încă o vreme.
Dar, atenţie, s-ar putea să fi ajuns deja la limita suportabilităţii. Iar gesturi precum cel al moţilor care i-au huiduit ieri pe Roberta Anastase, preşedinta Camerei Deputaţilor şi pe reprezentanţii PDL, la o depunere de coroane la mormântul lui Avram Iancu vor deveni din ce în ce mai dese. Şi mai virulente.
Românii sunt răbdători. Dar nu la nesfârşit. Aşa că de preferat ar fi să vă amintiţi, stimaţi politicieni, că ei v-au trimis acolo unde îi uitaţi acum.
