Continuă controalele integrate la centrele rezidențiale pentru vârstnici. Evident, momentan, rezultatele sunt tot anonime, așa cum se întâmplă de regulă și când se controlează restaurante sau alte puncte de interes public. Ni se promite un document complet la finalul controalelor, unul care, sperăm noi, va conține și numele centrelor găsite cu nereguli. Nu de alta, dar, până acum, rezultatele controalelor au cam rămas anonime. Instituțiile publice se tem să nu fie date în judecată dacă fac publice numele entităților controlate, se invocă, în mod fals, GDPR-ul, ca și când persoanele administratoare ale instituțiilor de interes public nu ar trebui trase în mod personal la răspundere în caz de comportament nelalocul lui.
Nu este prima dată când oamenii asistați în centre sunt tratați nu doar ilegal, ci și imoral. Nu este, cu siguranță, prima dată când apar situații-limită care nu ar fi fost descoperite fără presă sau fără intervenția opiniei publice ori a vreunui aparținător îngrijorat. Și la Galați, aproape întotdeauna, semnalele de alarmă vin din interior, ori de la un asistat încă în măsură să-și ceară drepturile, ori de la un angajat care urmează să plece din sistemul respectiv. Controale mai au loc, dovadă că, la o anchetă recentă într-un asemenea centru, reporterul nostru s-a întâlnit acolo cu o echipă de control, ulterior instituția cu pricina făcând publice concluziile verificărilor. Dar nu pot să nu mă întreb de ce controalele care se fac acum, la ordin de sus, prin toate centrele pentru vârstnici, nu se fac din proprie inițiativă, măcar de două, trei ori pe an, nu mereu la aceleași date și, evident, neanunțate. Oare printre domnii și doamnele cu atribuții de control nu o fi nimeni care să aibă părinți sau bunici de vârsta la care ar avea nevoie de asemenea îngrijire? Și chiar dacă, să spunem, nu ar avea, unde le sunt empatia și solidaritatea socială? Nu mai avem de niciunele.
Pentru cârcotașii care au impresia că le știu pe toate și care declară, sus și tare, că nu și-ar duce niciodată un membru al familiei într-un asemenea centru, spun doar atât: decizia de a interna pe cineva nu este una ușor de luat. În cele mai multe cazuri, familia se luptă ani de zile cu un diagnostic terminal, în condiții extrem de dificile, pe care le poate comenta doar cine nu le-a trăit. Unii nu au alternative, nu-și permit, nici financiar, nici fizic, nici emoțional să îngrijească 24 de ore din 24 o persoană nedeplasabilă sau care nu mai este în toate mințile. Scopul unui stat social, cum ne place să credem că suntem, este să susțină și să ajute familiile în îngrijirea celui neputincios. Or, noi nu avem nici măcar suficiente taxiuri adaptate pentru persoanele cu handicap, nu toți șoferii se dau jos să tragă rampa la autobuz, nu toate trotuarele din oraș sunt accesibile pentru scaune rulante etc. Poate nu ar strica și aici niște controale.
