Îi aud, câteodată, pe unii dintre prietenii mei, colegi de generaţie din şcoală, spunând: „Când eram tânăr/tânără...”. Îi aud şi nu-mi vine să cred că, la nici 35 de ani, nu se mai consideră tineri. Îi combat, mai în glumă, mai în serios, demonstrându-le că vârsta nu e neapărat cea din buletin, ci acea pe care o simţi, aceea din suflet.
Şi chiar cred asta, niciodată nu am gândit că un om de 60 de ani e bătrân (şi am, pe această temă, discuţii interminabile în contradictoriu cu propriul meu tată), după cum nu am considerat, în mod automat, că nu am ce discuta cu un adolescent, pe principiul că e un gâgă.
Cred că măsura vârstei noastre nu o dă atât numărul anilor, cât capacitatea de a ne adapta. La cei din jur, la contextul social, la ceea ce se cere de la noi.
Şi, dacă suntem suficient de flexibili, putem fi tineri la orice vârstă. Invers, e drept, e mai greu. Fiindcă nu poţi fi adult cu mult înainte de vremea firească, naturală, a încercărilor.
Angrenaţi într-o viaţă agitată, muncind, de cele mai multe ori, de dimineaţă până seara, uităm să trăim. Plătim rate la case în care aproape că nu mai stăm şi la maşini cu care nu mai apucăm să evadăm niciunde.
Ne consumăm energia, şi aşa puţină, dorindu-ne mereu mai mult. Şi nu neapărat pentru noi. Poate pentru copiii pe care, în sfârşit, am găsit timp să-i avem, poate pentru părinţii pe care trebuie să-i susţinem, fiindcă statul îi consideră, odată ieşiţi la pensie, asistaţi social, într-un dispreţ imens faţă de tot ce a însemnat viaţa lor întreagă.
Şi munca lor şi banii pe care i-au dat lună de lună, câte 30-40 de ani, la sistemul de pensii. Şi uite-aşa, anii zboară pe lângă noi, începem să nu ne mai amintim ultimul concediu, ignorăm că ne doare câte ceva şi că, indiferent de vârstă, sănătatea nu e un cec în alb, ci un dar, unul care trebuie preţuit.
Uităm că o plimbare pe jos, prin parc, nu înseamnă să piezi timpul, ci să câştigi. Un an, o lună, chiar o oră în plus la o viaţă care se presupune că ar trebui să fie frumoasă. Mai ales atunci când eşti tânăr.
Ne uităm pe noi înşine, preocupaţi să promovăm, să ajungem, până la 40 de ani, ştiu eu ce senior manager (o contradicţie în termeni, de altfel, cum Dumnezeu să fii senior la 40 de ani?!), să schimbăm maşina, să renovăm casa, să ducem copilul la balet, pian şi informatică aplicată, fără să mai reuşim să îl învăţăm şi să trăiască.
Şi apoi, într-o zi, cu mult înainte de vremea noastră, ne oprim definitiv. Lăsând în urmă familii năucite de durere şi prieteni muţi, care nu reuşesc să înţeleagă.
Ieri, despărţindu-mă cumplit de devreme de una dintre colegele mele de bancă, am înţeles că tinereţea, chiar şi cea din suflet, nu e o parolă magică.
Nu suntem, nici la 20 de ani, stăpânii lumii, după cum nu suntem nici la 40, indiferent ce scrie pe cartea noastră de vizită, nici la 50, chiar dacă avem conturile doldora. Suntem doar stăpânii propriilor noastre fiinţe. Şi depinde în primul rând de noi să ajungem să îmbătrânim frumos. Sau, pur şi simplu, măcar să îmbătrânim.
