La Cavadineşti, un elev a ajuns în incinta şcolii cu un obuz neexplodat, găsit pe malul Prutului. Evident, direcţiunea a anunţat autorităţile, s-a dat alarma, s-au pus în mişcare echipele de intervenţie.
Din fericire, nu s-a întâmplat nimic rău, de data aceasta. Dar nu pot să nu mă întreb, dincolo de tendinţa pre-adolescenţilor de a se da mari şi de a o face pe interesanţii în faţa colegilor (să recunoaştem, toţi am cam suferit de boala asta, la vremea potrivită, dar probabil mijloacele noastre erau mai sărăcuţe), chiar nu există variante de educare şi a elevilor, şi a părinţilor, astfel încât să nu se mai ajungă la o asemenea joacă periculoasă?
Copiii, mai ales cei din localităţile de frontieră şi din zonele care au fost teatre de luptă (la noi în Galaţi sunt destule asemenea locuri) trebuie să fie conştienţi că obuzele nu sunt obiecte de recuzită şi nici jucării într-o randare realistă a ultimului mare război. Practic, îngropate sub pământ atâtea zeci de ani, obuzele pot avea, unele dintre ele chiar au încărcătura intactă, cu potenţial exploziv. De aceea, pirotehniştii le detonează controlat, în poligon, la distanţă serioasă de locuinţe, oameni sau animale. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă exploda obuzul în curtea şcolii sau în clasă, în timp ce majoritatea elevilor s-ar fi strâns în jurul curajosului explorator, să vadă ce a găsit.
Recent, într-o altă şcoală gălăţeană, doi adolescenţi se jucau de-a frizerul amator, împingându-se în timp ce unul ţinea maşina de tuns adusă de acasă pe gâtul celuilalt, ca să-i facă freza, fără să realizeze că ar fi putut, din joacă, să-i taie jugulara. Din fericire, profesorii au fost la post, la fel ca la Cavadineşti, și nu s-a întâmplat nimic rău.
Dar până când vor mai putea să salveze situaţia, ţinând complet locul primilor şi principalilor educatori, care trebuie să fie părinţii? E clar, părinţii sunt şi ei munciţi prea mult, nu mai reuşesc să petreacă destul timp cu cei mici, care uneori sunt lăsaţi ori cu bunici mai puţin energici ori în grija fraţilor mai mari. În mediul rural, dacă părinţii muncesc la câmp sau fac naveta pe la oraş, nici vorbă de supraveghere continuă a copiilor. Viaţa e dură şi dificilă, resursele sunt puţine, dar ceva ar trebui făcut pentru ca şi părinţii, şi copiii să conştientizeze diferitele pericole la care cei mici se expun, acasă, la şcoală, în drum de la una la cealaltă etc. Nu de alta, dar, data viitoare, e posibil să nu mai fie aşa norocoşi.
