Sumele uriaşe – cel puţin pentru oameni ca noi, cu venituri obişnuite – vehiculate în cazul presupusei dări de mită a lui Cătălin Chelu m-au pus pe gânduri. Pentru mine, un milion de euro înseamnă o sumă aproape imposibil de cuantificat.
Nu sunt obişnuită să gândesc în asemenea cifre. Banii de care am eu nevoie sunt puţini, banii despre care aud vorbindu-se în jurul meu sunt puţini, insignifiant de puţini comparativ cu cele două maşini, case şi nişte bani gheaţă care se presupune că ar fi trebuit să-i cumpere omului de afaceri gălăţean libertatea.
Şi totuşi, auzind suma asta, nu pot să nu mă gândesc ce mult bine s-ar putea face cu mult mai puţin, dacă s-ar vrea. Nu prin cine ştie ce asociaţii şi fundaţii scrobite, pe unde se duc, prin Bucureşti, alde Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu, să-i ajute pe bieţii copilaşi. Ci aici, la noi acasă.
În timp ce scriu, lângă mine, o colegă se luptă pentru a-i strânge unei fetiţe care tocmai a împlinit 5 ani bani pentru o proteză. Şi-a pierdut o mânuţă într-un accident şi, acum, are nevoie, din doi în doi ani, de o proteză nouă.
Fiecare costă cam 20.000 de euro. O sumă mică, în comparaţie cu milionul de care vorbeam mai sus. Uriaşă însă pentru părinţii fetei.
Tot astăzi, un alt coleg va scrie, cu sufletul sfâşiat, despre un microbuz de copiii abuzaţi, salvaţi de Protecţia Copilului, pentru care nu există altă soluţie decât să fie internaţi în centre de plasament.
Unde nu prea mai sunt locuri, unde nu prea mai sunt fonduri, unde nu prea mai sunt oameni să-i îngrijească, fiindcă salariile au fost tăiate cu 25 la sută.
Dar unde e, totuşi, mai bine decât la ei acasă. Cu ceva bani de investiţii, ar fi şi mai bine. Cu ceva bani în plus pentru salarii, viaţa acestor copii s-ar putea transforma într-o poveste de succes.
O altă colegă îmi povesteşte cum copiii ei, adulţi, de data aceasta, care lucrează în străinătate, vin acasă înainte de Crăciun, deoarece de sărbători preferă să se întoarcă la muncă, fiindcă, atunci vor fi mai bine plătiţi. Şi banii nu sunt mulţi, dar îi vor ajuta să-şi plătească studiile, să-şi croiască un drum, să aibă, în viitor, securitate financiară.
Ce înseamnă banii, de fapt? Pentru fiecare dintre noi, desigur, altceva. Deşi, personal, nu i-am iubit niciodată, sunt de acord că e bine să-i ai. Ca să nu-ţi sufere cei dragi de foame şi de frig, ca să poţi face cuiva apropiat o bucurie, la aniversare, ca să poţi, eventual, să mai ajuţi pe câte un nevoiaş sau pe câte un copil aflat într-o situaţie limită.
Dar, când banii devin o pârghie de acces la putere, un instrument de şantaj, o monedă de schimb pentru curăţarea unui cazier, parcă mi-aş dori să fim din nou în comuna primitivă, înainte să se inventeze banii. Şi să facem troc.
Aşa, cel puţin, pentru a supravieţui, fiecare ar trebui să fie măcar bun la ceva: să alerge mai repede, să vâneze mai bine, să fie mai puternic. Şi n-ar mai fi, poate, loc pentru şmecheri.
Care nu produc nimic, nu au idealuri, nici sentimente, nici onoare, nici educaţie. Au numai bani. Şi tare mi-aş dori să apuc ziua când asta nu va mai fi de-ajuns.
