Despre lipsa aproape totală de corelare dintre cerinţele pieţei muncii şi oferta instituţiilor de învăţământ, mai ales a celor superioare, am mai scris. Se pot număra pe degete domeniile în care absolvenţii, măcar 20-30 la sută dintre ei, găsesc locuri de muncă în domeniul ales.
Odată terminate studiile, intri într-un cerc vicios: dacă există locuri de muncă la care se cere specializarea absolvită de tine, atunci nu ai experienţa, fiindcă majoritatea angajatorilor cere aşa ceva.
În rarele cazuri în care cineva doreşte să angajeze absolvenţi, pentru a beneficia astfel şi de facilităţile oferite prin lege, postul e deja ocupat dinainte de a apărea pe vreundeva anunţul de angajare. Şi o iei de la capăt cu căutările.
Să ne înţelegem: nu merg pe principiul că e musai să găseşti, din primul an după ce ai terminat şcoala, un post perfect adaptat pregătirii şi dorinţelor tale şi, evident, şi plătit cum se cuvine.
Nu. Economia românească e în derivă, şomerii sunt din ce în ce mai mulţi, e greu deci să ai pretenţii la 22-23 de ani, când n-ai muncit în viaţa ta. Şi, poate, de fapt, aici e problema. Puţini sunt părinţii care îşi îndeamnă copiii să lucreze, măcar în vacanţe.
Pe principiul, extrem de nesănătos, „să înveţe el, că eu îi dau de toate”, adolescentul devine un tânăr fără încredere în forţele proprii, uşor iresponsabil, care se aşteaptă să i se respecte toate drepturile şi este foarte puţin dispus la efort suplimentar. În plus, nu va şti valoarea banului muncit.
Este de notorietate cam cum se face, prin toate universităţile din ţara noastră, practica de specialitate. Toată lumea se străduieşte să găsească o pilă, o relaţie care să-i asigure „copilului” adeverinţa necesară, că el nu are, mititelul, timp de aşa ceva, el trebuie să înveţe. Nimic mai fals, nimic mai nociv.
Păi practica este exact acel tip de învăţare care îţi asigură, după trei, patru sau cinci ani de şcoală, avantajul care îţi va permite să găseşti o slujbă. Dar puţină lume mai are acum răbdare să le explice asta studenţilor.
Facultăţile se bat, care mai de care, cu cărămida în piept, că studiile lor sunt recunoscute peste hotare, că au acorduri de colaborare cu firme mari, care să le preia absolvenţii, că e bine să fii student la ei. În realitate, odată aruncată în sus pălăria de absolvent – alt obicei de import care nu foloseşte la nimic – facultatea şi-a luat mâna de pe tine.
Devii ori masterand – dacă te ţine să ocupi un loc la buget sau ai bani să plăteşti taxa – ori şomer cu diplomă. Depinde numai de tine să îţi găseşti o slujbă şi, de regulă, atunci când asta se întâmplă, nu mai contează că ai terminat Istorie şi ajungi să lucrezi la o firmă de publicitate. Sau că eşti absolvent de Drept şi lucrezi în domeniul IT.
Te reinventezi sau mori. Cale de mijloc nu prea există, din păcate. Până când nu se va înţelege că munca sezonieră e o cale de a vedea la ce eşti bun, ce profesie ai putea face, până când universităţile vor face planul de învăţământ după nevoile pieţei şi nu după calificarea cadrelor didactice pe care nu vor să le concedieze, vom continua să producem şomeri cu diplomă.
Ba, chiar, după moda ultimilor ani, şi cu câte două. Iar asta nici n-o să resusciteze economia, nici n-o să-i împiedice pe tineri să plece din ţară, nici n-o să rezolve problema lipsei specialiştilor din anumite domenii. N-o să facă decât să umfle buzunarele universităţilor.
