M-am săturat de indivizi care cred că le ştiu pe toate şi care te judecă după ei. Nu există persoană în Galaţiul ăsta care să vină şi să spună: „I-am dat Mariei atâtea mii de euro ca să scrie despre ăla”.
Asta este ceea ce ştiu eu despre mine, iar cei care mă cunosc ştiu ce spun. N-am scris niciodată la comandă, şi asta pentru că, în afară de principiile pe care le am, consider că nu este sănătos să te înregimentezi în spatele unui potentat al zilei şi să scrii din perspectiva ideilor lui. Motivul? Un gazetar care-şi pierde credibilitatea nu prea mai are ce căuta pe acest tărâm.
Şi când scrii o dată, de două ori, de trei ori pentru că unul ţi-a dat bani ca să-l împroşti cu noroi pe un altul, oamenii încep să te simtă şi se depărtează încet, încet.
Atâta vreme cât respir singură, cât gândesc singură, cât greşesc singură, răspund singură pentru ceea ce fac, bine sau rău. Trecând peste faptul că am fost acuzată că scriu la comandă, mai rămâne un aspect: de unde le vin politicienilor sau oamenilor de afaceri aceste idei?
Ce ştiu ei şi noi nu ştim? Să li se tragă de la faptul că ani de zile în presa care aparţine unora nu puteai să scrii despre cineva care era prieten cu şefu’? Să li se tragă oare de la faptul că un simplu telefon pe firul scurt la patronul de ziar le rezolva problemele care nu trebuiau să fie ştiute de masa mare de oameni, alegători sau simpli cumpărători ai unor produse făcute de afacerişti? Să li se tragă oare de la faptul că pumnul pus în gura presei le-a ajutat multora să acceadă în posturi-cheie?
Pentru că ziariştii nu au putut să scrie câte dosare penale au unii dintre politicieni şi cum reuşesc ei să se strecoare printre literele legii şi să scape de braţul lor lung, mulţi au putut să prostească lumea. Mai exact, să se arate alegătorilor curaţi şi demni, aşa cum… nu sunt.
Da, eu fac parte dintre gazetarii care multă vreme nu au putut să scrie nimic din ceea ce ştiau, pentru că nu aveau unde, pentru că nu li s-ar fi publicat nimic din cauza relaţiilor de prietenie care existau între cei ce păstoreau publicaţiile şi anumiţi politicieni sau oameni de afaceri.
Azi recunosc acest lucru pentru că am această şansă aici. Şi cred, în aceste condiţii, că este greu pentru cineva care ani de zile a apelat la prietenia unor patroni media să creadă că un gazetar este lăsat liber pe plantaţie.
Dar, mergând mai departe, oare câţi dintre politicienii sau afaceriştii care au probleme penale sunt gata să recunoască faptul că le au? Că nu sunt aşa de curaţi cum pretind.
Ani buni am putut asista la scene oribile de furt cu legea în mână, la paradoxuri de genul unui angajat la patron care dădea şpagă ca să plece la buget. Asta în condiţiile în care, într-o societate normală, dacă munceşti la buget eşti plătit mai prost, iar la patron mai bine.
Nu şi în România, unde, de ani buni, vedem cum parlamentarii, bugetarii se îmbogăţesc din afacerile cu statul. Sistemul este simplu, au firme trecute în administrarea cuiva, şi dau tunuri de miliarde statului român. Cine este statul român? Noi, toţi cei care cotizăm.
De o parte sunt ei, care luptă pentru ca imaginea lor să rămână curată, de cealaltă parte suntem noi, care nu trebuie să vedem cum fură, la adăpostul posturilor călduţe sau al banilor daţi pentru a li se asigura protecţia.
Noi, care suntem de fapt afacerea lor, pentru că zecile de miliarde pleacă din buzunarele noastre spre ale lor. Şi ca să nu vadă românul de la talpa ţării această realitate, ce trebuie să facă ei? Să anihileze presa care-i deranjează, care ar putea să le dezvăluie adevărata faţă.
