Şantierele ISPA din ultimii ani au transformat oraşul într-o perpetuă stradă desfundată şi murdară, pe care, chiar şi după acoperirea şanţurilor, un praf argilos rămâne cu lunile, numai bun să-l spulbere maşinile la fiece pas. Poate şi de aceea, am simţit prea puţin efectul benefic al închiderii Uzinei Cocso-Chimice, cu toate că, încă din momentul respectiv, autorităţile de mediu anunţau o scădere cu 50 la sută a poluării din oraş.
Nu ne-a venit să credem fiindcă aerul ni s-a părut în continuare irespirabil, mai ales pe arterele aglomerate. E încă foarte greu să mergi pe trotuar prin Galaţi şi să nu inhalezi din plin gazele de eşapament de la maşinile din ce în ce mai multe.
Asta, desigur, şi pentru că trotuarele sunt în cele mai multe cazuri meschine, prin unele locuri cedând o parte din lăţime unor parcări – utile şi acelea, nu zic nu! – apărute peste noapte. Alta ar fi situaţia dacă zonele pietonale largi, generoase, ar fi despărţite de carosabil prin perdele de arbori sau măcar arbuşti deşi, ceva mai înalţi, aşa cum se întâmplă în oraşele la fel de mari ca al nostru din alte zări. Nu ne mai comparăm cu cele din ţară fiindcă, potrivit unor măsurători recente, stăm mai bine decât multe dintre ele.
În altă ordine de idei, pe aceleaşi străzi sparte pentru înlocuirea ţevilor – treabă extrem de utilă dacă nu vrem să rămânem în istorie ca oraşul ce miroase a excremente – aerul ar fi mult mai respirabil dacă s-ar face curăţenie ca lumea.
Asta însemnând noaptea, nu în mijlocul dimineţii, să te umple bine de praf înainte să ajungi la serviciu, şi spălat temeinic, nu doar udat praful pe ici, pe colo şi vânzolit cu un soi de suflător, că aspiratoare nu prea se pot numi vehiculele cu pricina.
Evident, poate un alt motiv pentru care aerul nu ni se pare nouă, gălăţenilor, aşa de curat cum spun măsurătorile că este stă în impactul psihologic pe care apropierea de Combinat continuă să-l aibă asupra noastră.
E imposibil să nu crezi că respiri aer poluat când vezi fumul de la Combinat, chiar dacă fumul nu mai e nici la fel de gros şi, poate, nici la fel de negru ca în copilăria noastră. Şi mai e ceva. Ani de zile am fost minţiţi vizavi de nivelul real al poluării şi spun asta cu toată responsabilitatea.
Decenii întregi, medicii discutau, la mese festive, despre cazuri grave şi foarte grave de boli profesionale ale foştilor siderurgişti sau, chiar mai grav, de influenţe nefaste ale toxicităţii aerului asupra sănătăţii copiilor nenăscuţi.
Dacă aveai părinţi pricopsiţi, primeai, de mic, suplimente de vitamine, medicamente şi fortifiante care să-ţi ajute organismul să suporte aerul Galaţiului. În copilăria mea, zăpada din oraş se înnegrea la câteva ore după ce se aşeza, iar asta se vedea cu ochiul liber.
Cu toate acestea, nici atunci, nici mai târziu, autorităţile n-au recunoscut că avem o problemă. Aşa că acum, când, iată, stăm la acest capitol mai bine decât credeam, nici nu e de mirare că nu mai crede nimeni. În plus, asta o ştim noi, ziariştii, poate cel mai bine, veştile bune nu plac nimănui.
