Ciumă, da! Ştiu, sună arhaic, nepotrivit pentru timpurile în care trăim. Dar la această cumplită boală infecţioasă mi-a zburat gândul când am văzut cum arată Poetul şi Muza lui - grupul statuar din marmură albă, dedicat poetului Mihai Eminescu din parcul care îi poartă numele. Cu o erupţie de pete negre, care acoperă tot mai mult din monument, hrănindu-se parcă hămesite cu albul statuii. "Hai, încă un pic şi o să avem un monument din… piatră neagră", mi-am spus ironic-amar. Sau nu o să mai avem statuie deloc…
Ştiu, e caniculă de Cod roşu, vreme de vacanţe, de mărit şi plătit facturi, iar pe mine mă "râcâie" degradarea statuii din parcul municipal. Recunosc şi eu că-i binişor tardivă preocuparea mea. E 15 iulie - data la care scriu - nu 15 iunie, când am comemorat trecerea în eternitate a Poetului Naţional. Şi până la 15 ianuarie 2025, când vom sărbători ziua de naştere a "Luceafărului", ne putem vedea liniştiţi de ale noastre. Abia peste cinci luni o să ne emoţionăm toţi pe Facebook sau pe unde mai apucăm, o să-i cităm din versuri, părând că adormim seară de seară cu poeziile lui Eminescu la căpătâi. "Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-ne pe noi", dacă mi-e permisă "adaptarea".
Constat cu îngrijorare că se împlinesc deja trei ani de când am scris despre pârdalnica de ghirlandă de flori care a vandalizat celebra statuie. Autorităţile i-au prins-o de gât, în timpul ceremoniei a plouat, aşa că vopseaua ghirlandei a început să curgă pe umerii și gâtul poetului, pătând-o. Timpul a trecut, vopseaua a pătruns şi mai adânc în straturile marmurei şi iată negreala de acum.
Cu tot respectul pentru autorităţi, dar de ce trebuia să-i punem lui Eminescu o salbă de flori la gât? Ne credem în Hawaii ori prin alte lumi exotice? Şi între noi fie vorba, o fi oare etic, moral să agăţăm orice, oricum, de o statuie? Întreb, nu dau cu parul.
De fapt, sunt ridicolă cu dilemele astea tardive. Să amintesc doar de câte zeci de ori biata Muză eminesciană a rămas ciungă, pentru că i se fura mâna. O "tradiţie" respectată înaintea fiecărui 15 ianuarie…
Dar revin în vremurile noastre, în zona "veche" a parcului central: statuia degradată, iazul secat şi cu fundul crăpat, cascada stearpă, puntea peste nimic, arşiţă şi dezolare. Pare o zonă părăsită, zău aşa, deşi a fost renovată şi modernizată doar acum cinci ani!
De vină pentru această stare de fapt? Poate nepăsarea noastră. Ori delăsarea, nici nu ştiu care formulare-i mai potrivită. Un soi de ciumă, incurabilă adesea, care ne sapă şi pe noi, dar şi valorile cu care ne place să defilăm…
