Piața energetică din România a devenit, în ultimii ani, manualul perfect despre cum se poate complica un sistem esențial până la limita absurdului. Am ajuns țara cu cele mai mari scumpiri la energia electrică din Uniunea Europeană și cu cel mai mare preț raportat la puterea de cumpărare, conform datelor Eurostat.
Deși discursul oficial invocă permanent „contextul extern”, realitatea sugerează o vină mult mai apropiată de casă: o administrație care a eșuat în a proteja consumatorul în fața speculei și a ineficienței sistemice.
În spatele facturilor la utilități se ascunde un mecanism pe care mulți îl numesc, pe bună dreptate, o formă de „mafie a energiei”. Nu este vorba de oameni cu măști, ci de un cadru legislativ perimat, care le-a permis furnizorilor privați să facă profituri-record.
Guvernul României pare să fi epuizat orice urmă de curaj politic în confruntarea cu acești giganți. Lipsa unei acțiuni decisive nu este doar inerție administrativă; este teamă. O teamă profundă că orice mișcare greșită ar putea scoate oamenii în stradă. Astfel, în loc să atace problema la rădăcină - adică să reformeze piața și să plafoneze profiturile nesimțite ale intermediarilor - autoritățile au preferat să cârpească sistemul cu mecanisme indirecte, şubrede și derutante, care ascund costurile reale sub preș.
Unul dintre motivele principale pentru care plătim energie scumpă este lipsa capacităților masive de stocare, în special pentru energia verde. România produce surplus de energie ieftină (eoliană sau solară) în perioadele de vârf, dar pentru că nu are unde să o stocheze, aceasta este practic irosită sau vândută pe nimic. Când soarele apune sau vântul stă, suntem forțați să acoperim deficitul cu energie scumpă produsă din gaz sau, mai grav, din importuri la prețuri de speculă. Este falimentul logic al unui sistem care a încurajat producția „eco” pe hârtie, dar a uitat să construiască „depozitele” necesare pentru ca această energie să ajungă la preț mic în casele oamenilor.
Dacă la energie putem da vina pe rețelele vechi, la pompă cifrele devin de-a dreptul insultătoare. România este a doua țară din UE la ritmul scumpirilor carburanților, deși situația vecinilor arată că se poate și altfel. Bulgaria, cu rezerve infime de petrol pe teritoriul propriu, menține un preț cu aproximativ 1,5 lei/litru mai mic decât în România. Ungaria și Slovenia au reușit chiar scăderi de prețuri (2,7%, respectiv, 5,9%) față de începutul anului 2025.
Majorările sunt puse constant pe seama conflictului din Orientul Mijlociu. Deși influența externă există, ea a devenit paravanul perfect pentru o politică fiscală și comercială agresivă. Când prețul barilului scade la nivel mondial, la noi ieftinirea e „timidă”; când crește cu un cent, prețul la pompă sare imediat.
România nu duce lipsă de resurse, ci de un arbitru dur. Atâta timp cât statul român preferă să fie un spectator umil la masa marilor companii, cetățeanul va rămâne singura victimă sigură. Victima facturilor, care sunt taxa pe incompetența unei administrații care a ales să favorizeze profitul multinaționalelor în detrimentul puterii de cumpărare a propriilor cetățeni.
