Curajul să spui „Stop!”

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Ce înseamnă curajul? Să înaintezi, până la moarte, chiar dacă ştii că probabilitatea ca ea să survină este foarte mare? Sau să te opreşti când simţi că nu poţi merge mai departe, dar ştii că există posibilitatea ca, ulterior, să mai încerci o dată? Curajul, îmi spunea un profesor de istorie, pe când eram copil, nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să ai puterea de a merge pe drumul ales, deşi te temi. Şi, aş adăuga eu, să ştii şi când să te opreşti.

Tiberiu Pintilie a ales să se oprească, deşi mai avea doar 100 de metri până pe vârf, fiindcă acei 100 de metri însemnau diferenţa dintre viaţă şi moarte. Tiberiu este unul dintre acei oameni despre care se spune că au un curaj nebun. Cum altfel ai îndrăzni să te caţeri pe munţi 8 km pe verticală, să treci dincolo de nori, unde nici aerul nu mai e respirabil, să îţi supui de bunăvoie trupul, şi mai ales spiritul, unui efort care aproape depăşeşte limitele suportabilităţii? Da, în orice pasiune e o doză de nebunie.

Dar eu cred că oamenii precum Tiberiu sunt de admirat nu doar fiindcă încearcă imposibilul, ci şi fiindcă ştiu când să se oprească înainte ca totul să fie pierdut. Înainte de a face primul pas pe terenul care te duce la pierzanie. Iată un exemplu pe care mi-aş dori să-l urmeze şi politicienii, şi managerii de instituţii ale statului sau de firme cu capital majoritar de stat. Aş vrea ca dumnealor să perceapă momentul în care mult devine prea mult. Şi să se oprească. Să înţeleagă că două conferinţe de presă într-o săptămână, ocazii în care spun aproximativ acelaşi lucru, e prea mult şi vor plicitisi. Să înţeleagă că, dacă au profitat trei ani de o poziţie de conducere pentru a-şi atinge scopurile personale, în al patrulea poate ar fi cazul să se ocupe de interesele instituţiei sau ale firmei pe care o conduc. Să ştie că zicala aceea veche cu ulciorul e valabilă, iar ce a mers de minune în primii 20 de ani de la Revoluţie nu o să mai meargă şi în următorii 20.

Să conştientizeze că minciuna şi înşelătoria şi băgatul gunoiului sub preş tot sunt descoperite, până la urmă. Curaj, în cazul acesta, nu înseamnă să minţi privindu-ţi în ochi interlocutorii sau să furi cât poţi, cu ambele mâini, pe principiul „După mine, potopul!”, ci să spui „Stop!”, înainte de a fi prea târziu. Să le spui „Stop!” şi şefilor din partid, şi prietenilor, şi partenerilor de afaceri, şi copiilor care îţi cer a nu ştiu câta maşină. Pe principiul că, dacă rămâi în viaţă, politico-administrativ vorbind, oportunităţi poate vor mai fi. Dacă mori însă, nu. Tiberiu Pintilie nu a ajuns acum pe Cho Oyu. Dar s-a întors întreg acasă şi, poate, îl va cuceri altădată. Mă înclin în faţa lui, cu toată admiraţia. La fel cum m-am înclinat, în sinea mea, în faţa lui Liviu Coman Kund, atunci când s-a retras din administraţie. În rest, deocamdată, nu prea am în faţa cui să mă înclin. Şi mi-aş dori.

Citit 2072 ori Ultima modificare Vineri, 21 Octombrie 2011 19:35

2 comentarii

  • postat de mandea007
    Sâmbătă, 22 Octombrie 2011 21:27
    Glumesc, bineinteles, desi in cele de mai jos e si o mare doza de adevar. ,,Nimic din ce e omenesc nu-mi e strain", spunea un mare filozof, Iliescu sau Dolanescu, aici nu sunt sigur. Mie imi sunt straine multe din apucaturile lor, ale oamenilor: nu-mi place sa mint, sa insel, sa rivnesc la bunul altuia, iar banul nu ma tentat niciodata. Desi nu bat bisericile cele zece porunci imi sunt o a doua natura. Asta-i om ar putea zice multi? Ar avea dreptate, nu! Singurele mele pacate, ca totusi sunt si eu om, si daca tot suntem in week-end, in cele ce urmeaza:

    JUNGHIURI

    Aseară, stând pe net ca tot omul gospodar care şi-a realizat sarcinile de plan pe ziua respectivă, plimbat căţeaua, dus gunoiul, luat pâine, ascultam relaxat puţină muzică. Pe Youtube, fireşte. Acorduri măiestre, de felurite genuri, îmi desfătau auzul din capodoperele muzicii universale. Din păcate, începător fiind în acest vast domeniu al inteligenţii umane, internetul, nu am reuşit să dau de manele...
    Şi cum ascultam cu ochii închişi şi mintea dusă, deodată, pe neaşteptate, m-a fulgerat în piept un junghi! Am oprit muzica, am aprins lumina, şi m-am frecat uşor în zona pieptului. Mă cuprinse spaima, aşa ceva nu mai păţisem vreodată. Mintea începu să lucreze cu febrilitate încercând să desluşească misterul, o fi infarct sau, poate, încercam să mă liniştesc singur, o simplă nevralgie intercostală.
    Cu viteza fulgerului se derula în minte întreaga-mi viaţă: cum vânam vrăbii cu praştia, cum agăţam tinichele de cozile mâţelor, şi cum chinuiam bondari prinzându-i, legându-i cu aţa, silindu-i să zboare...Să mă fi ajuns blestemele lor? că alte răutăţi nu ţin minte să fi făcut. Sau o fi vârsta? Că de, am ceva ani de acum, 53 , mulţumesc de urări, asemenea, şi ţigara...şi băutura...uite al dracu’ cum se legară acuma toate! Başca-s şi niţel şomer, deci musai să băgăm la ecuaţie şi sedentarismul.
    Nu ştiu cum am făcut, am intrat pe Google şi am tastat pe acolo de infarct, de junghi, de ani, de nu mai ştiu ce că nu mă pricep prea bine, v-am mai spus asta odată, şi, hopa stai, ce să vezi, îmi apăru în faţa ochilor un nume: Ian Fleming.
    Cine-i ăsta şi ce vrea de la mine? m-am întrebat nedumerit. Numele îmi suna cunoscut, ceva cumva legat de penicilină. Aş, nici vorbă, persoana-i alta. Am început să citesc cu îndoială în suflet despre acest om, despre ce a facut el la viaţa lui şi ce căuta în viaţa mea.
    Am citit, şi ce-am citit… m-a pus pe gânduri, rău m-a mai pus pe gânduri: el înalt, eu înalt, el uscaţiv, eu slăbănog, el nasul spart, eu nasul spart, că mă pocni alde frate-meu cu geanta, de aia de tablă, cei de seama mea poate o mai ţin minte, când veni odată, cam nervos, de la grădiniţă. Singura nepotrivire, cu însurătoarea. El se-nsură la bătrâneţe, eu eram deja sătul la anii lui. El afemeiat, eu nu pot să spun că e nevasta lângă mine. Deşi englez fuma ca turcii, 70 de ţigări pe zi, eu numai 65, şi bea doar gin, o sticlă-ntreagă, vreo tescovină englezească cred, eu doar rachiu de zărzărică, tot cam atât.
    Dar cel mai tare şi mai tare mă uimiră două chestii: el comandant în serviciile secrete în Al Doilea Război Mondial, eu tot la fel, sergent în rezervă, mai multe nu pot spune că nu am voie, jurământul militar. Şi a doua, şi cea mai frapantă, el casă în insula Mauricius, nu-ş ce apă-i pe acolo, Chineja, Ialomiţa, Pacificul, în fine, nu contează, eu am de gând să-mi fac una la Vameş, pe malul Siretului. Dar mai la vară...
    El îşi boteză coşmelia ,,Goldeneye”, locul unde am eu de gând să-mi ridic casa se cheamă ,,Goldanele”, sau ,,La Goldane”. Dar cea mai tare şi mai tare, că nici un paranormal nu a putut să o explice, şi am apelat la mulţi, e alta.
    Aici am să mă abat puţin de la subiect şi am să încerc să vă destăinuiesc câte ceva din tainele internetului. Şi-s multe al dracu,’ dar pe noi ne interesează numai una. Mai exact este vorba despre un joc, cu mare priză la public, mulţime de puşlamale pierzând timpul pe acolo, unde eu sunt primul. Adică sunt cel mai bun am vrut să zic, nu ştiu ce aţi înţeles, dacă aţi înţeles ceva. Dar asta nu-i treaba mea, înţelege fiecare ce vrea că de aia e democraţie. În fine, să nu o lungim prea mult, jocul se cheamă ,,Counter – Strike”, e cu puşti şi cu pistoale, unde toţi jucătorii au un nume, un nick-name adică, al meu fiind ,,Mandea007”, nume respectat, temut de toţi, de, fost sergent în armata română.
    Şi acum bomba! Prietenul ăsta al meu, al nostru, Fleming ăsta, sătul de plajă şi de gin, v-am mai spus, un fel de şliboviţă englezească, ori din cauză că la bătut soarele la cap, nu se ştie exact, s-a apucat de scris.
    Când?...fix la 53 de ani, şi mai când ?...după un atac de cord, ce?... poveşti despre un spion, pe care cum credeţi că îl cheamă?
    Bond, James Bond, agentul 007. N-am dicţionar englez-român la dispoziţie că eu am făcut doar rusa, dar prea multe potriveli, prea multe coincidenţe, pot să pun pariu că James Bond în englezeşte îi Mandea curat pe româneşte, că 007 e identic şi la fel.
    Mai vreţi asemănări? cred că ajunge, şi aşa-s prea multe, prea bătătoare la ochi. Se văd de la o poştă. Că e vorba de mâna destinului aici nu mai încape îndoială.
    Şi de abia acum ajungem la partea cea mai ciudată, cea mai plină de mister; din cele ce v-am spus mai sus se nasc câteva întrebări, aiuritoare, tulburătoare, din cele ce îţi taie răsuflarea şi îţi zbârlesc părul pe şira spinării, de nici Mulder ăla - alt englez, ce se-nmulţiră ăştia...- cu dosarele lui ,,X” cu tot nu le poate veni de hac, poveştile cu extratereştri, cu vampiri şi alte lighioane fioroase fiind numai bune de adormit copiii.
    Deci, şi în concluzie, de unde ştia nea Fleming ăsta, repet, acum 50 de ani, nick-name-ul meu la ,,Counter-Strike”, că o să-mi fac casă la ,,Goldanele”, şi, mai ales, de unde mai ştia el săracul că eu fix la 53 de ani, după un junghi, şi ce junghi... voi începe să scriu povestea unui celebru spion român, de Floricel e vorba, cu titlul ,,Mandea007 agent secret”?
    0
    0
    Raportează
  • postat de mandea007
    Sâmbătă, 22 Octombrie 2011 20:53
    ,,În rest, deocamdată, nu prea am în faţa cui să mă înclin. Şi mi-aş dori."
    Sunt sigur ca sunt destui in tara, si orasul asta. Va las d-voastra placerea sa-i descoperiti... M-as oferi eu, dar, ca sa nu fiu acuzat de prea multa modestie renunt, ca intotdeauna, in favoarea altora...
    0
    0
    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.