Ce înseamnă curajul? Să înaintezi, până la moarte, chiar dacă ştii că probabilitatea ca ea să survină este foarte mare? Sau să te opreşti când simţi că nu poţi merge mai departe, dar ştii că există posibilitatea ca, ulterior, să mai încerci o dată? Curajul, îmi spunea un profesor de istorie, pe când eram copil, nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să ai puterea de a merge pe drumul ales, deşi te temi. Şi, aş adăuga eu, să ştii şi când să te opreşti.
Tiberiu Pintilie a ales să se oprească, deşi mai avea doar 100 de metri până pe vârf, fiindcă acei 100 de metri însemnau diferenţa dintre viaţă şi moarte. Tiberiu este unul dintre acei oameni despre care se spune că au un curaj nebun. Cum altfel ai îndrăzni să te caţeri pe munţi 8 km pe verticală, să treci dincolo de nori, unde nici aerul nu mai e respirabil, să îţi supui de bunăvoie trupul, şi mai ales spiritul, unui efort care aproape depăşeşte limitele suportabilităţii? Da, în orice pasiune e o doză de nebunie.
Dar eu cred că oamenii precum Tiberiu sunt de admirat nu doar fiindcă încearcă imposibilul, ci şi fiindcă ştiu când să se oprească înainte ca totul să fie pierdut. Înainte de a face primul pas pe terenul care te duce la pierzanie. Iată un exemplu pe care mi-aş dori să-l urmeze şi politicienii, şi managerii de instituţii ale statului sau de firme cu capital majoritar de stat. Aş vrea ca dumnealor să perceapă momentul în care mult devine prea mult. Şi să se oprească. Să înţeleagă că două conferinţe de presă într-o săptămână, ocazii în care spun aproximativ acelaşi lucru, e prea mult şi vor plicitisi. Să înţeleagă că, dacă au profitat trei ani de o poziţie de conducere pentru a-şi atinge scopurile personale, în al patrulea poate ar fi cazul să se ocupe de interesele instituţiei sau ale firmei pe care o conduc. Să ştie că zicala aceea veche cu ulciorul e valabilă, iar ce a mers de minune în primii 20 de ani de la Revoluţie nu o să mai meargă şi în următorii 20.
Să conştientizeze că minciuna şi înşelătoria şi băgatul gunoiului sub preş tot sunt descoperite, până la urmă. Curaj, în cazul acesta, nu înseamnă să minţi privindu-ţi în ochi interlocutorii sau să furi cât poţi, cu ambele mâini, pe principiul „După mine, potopul!”, ci să spui „Stop!”, înainte de a fi prea târziu. Să le spui „Stop!” şi şefilor din partid, şi prietenilor, şi partenerilor de afaceri, şi copiilor care îţi cer a nu ştiu câta maşină. Pe principiul că, dacă rămâi în viaţă, politico-administrativ vorbind, oportunităţi poate vor mai fi. Dacă mori însă, nu. Tiberiu Pintilie nu a ajuns acum pe Cho Oyu. Dar s-a întors întreg acasă şi, poate, îl va cuceri altădată. Mă înclin în faţa lui, cu toată admiraţia. La fel cum m-am înclinat, în sinea mea, în faţa lui Liviu Coman Kund, atunci când s-a retras din administraţie. În rest, deocamdată, nu prea am în faţa cui să mă înclin. Şi mi-aş dori.
