Aflăm dintr-un raport de evaluare a activităţii Poliţei gălăţene pe anul trecut că oamenii legii au fost fără voia lor, dar în virtutea meseriei, într-un fel, martori ai unui număr tot mai mare de violenţe domestice. Oficial, gălăţenii s-au agresat în fel şi chip de peste 1.700 de ori, aducându-şi războaiele la cunoştinţa autorităţilor fie de frică, fie din răzbunare, fie ca să se apere pe viitor.
Năravul rezolvării crizelor familiale cu palma, pumnul, cuțitul sau vorba rea rămâne adânc înrădăcinat pe meleagurile noastre și nu doar că se diversifică, din punct de vedere al statutului celor implicați, ci se și înmulțește de la un an la altul. Statistic, suntem din ce în ce mai violenți și nu mai ținem asta secret, chiar dacă de puține ori demersurile de repunere în ordine a lucrurilor nu se finalizează cum ar trebui. De cele mai multe ori, pentru că, sub diverse pretexte - sentimentale, de ordin financiar, social sau din alte dependențe, victimele pun batista pe țambal la scurt timp după ce la poarta casei ajunge echipajul care le scoate din ghearele agresorului. Sau chiar dacă odată cu poliția, la ușă ajunge și salvarea.
Modalitățile prin care statul încearcă să controleze, să limiteze și să prevină cazurile de violență domestică s-au diversificat și ele, odată cu amplificarea fenomenului. Dar obiceiul ”iertării”, nu de puține ori dublat de reținerea organelor aceluiași stat de a fi mai ferme, este greu, dacă nu imposibil, de gestionat.
Zilele trecute, o fetișcană de la țară, care la 21 de ani este deja mamă a trei copilași, în concubinaj cu un individ cu zece ani mai în vârstă, a rămas fără un organ în urma bătăilor repetate pe care le-a încasat. Femeii i-a fost extirpată splina în spitalul unde a ajuns la capătul unui episod de violență domestică, obicei cu care probabil a crescut și pe care l-a acceptat ca parte inerentă a ”vieții de familie”. Dovadă că nu o dată și-a iertat agresorul, chiar dacă a ajuns în stadiul de a cere legii să-l pedepsească.
Situații ca aceasta sunt, probabil, mult mai multe decât ajung să consemneze autoritățile. Nescrise rămân mii de drame cărora le cad victime zilnic femei, copii sau bătrâni. Fără finalitatea dorită ajung și acele povești împănate cu iertare, nepăsare sau imposibilitate de a dovedi, fără a mai pune la socoteală inconștiența victimelor, și care mor pe masa poliției sau a tribunalelor.
Peste ordine de protecție și brățări de monitorizare, liberul arbitru întunecat de prejudecăți și slăbiciuni face ca, prea des, agresații să nu fie supraviețuitori, ci victime sigure.
