Uite o idee care, cel mai probabil, o să mă facă mai puţin populară în rândul părinţilor - care au cea mai grea meserie de pe pământ, aceea de a crea oameni: educaţia de acasă nu se opreşte la cei şapte ani, care de fapt sunt şase încă de când aveam eu vârsta asta, adică de prin secolul trecut (de fapt, chiar mileniul trecut, da, blestemul generaţiei X, ce să facem?!).
Nu de puţine ori am auzit, de la oameni mai deştepţi şi mai şcoliţi decât mine într-ale psihologiei, că şase ani nu sunt suficienţi pentru ca un copil să-şi însuşească toată educaţia parentală primară care îi este necesară pentru a funcţiona corect în societate. Anul lipsă până la proverbialii şapte, adică exact acela pe care erai obligat, ca părinte, să demonstrezi că l-a petrecut copilul la grădiniţă, înainte de a merge la şcoală, acum este primul an de şcoală.
O fi bine, n-o fi bine, nu sunt în măsură să spun. Cert este că, la şase ani, nu toţi copiii sunt suficient de maturi pentru a înţelege limitele pe care şcoala le impune, spre deosebire de grădiniţă, unde, cu toate că se insistă mult pe componenta educativă, aceasta este mai degrabă ludică şi mai puţin constructivă. Evident, în joacă şi prin joacă, orice copil învaţă. Toate lucrurile pe care le fac la grădiniţă cei mici şi care poate li se par aleatorii părinţilor au în spate ani mulţi de experienţă, atât personală, cât şi colectivă, a educatorilor, precum şi studii, cercetări etc. O repriză de modelat nu este doar o modalitate de a crea şi de a da frâu imaginaţiei, ci şi un exerciţiu de răbdare şi de capacitate de a sta locului şi a se concentra pe un singur lucru.
Ceea ce însă mulţi părinţi par să uite este că educaţia de acest gen nu trebuie să se termine când ies copiii de pe poarta grădiniţei, ci trebuie continuată acasă, dar şi în orice altă situaţie în care copiii îşi însoţesc părinţii. Nu sunt deloc adepta ideii că trebuie ţinut copilul acasă, nu îl iei la restaurant, nu îl duci la muzeu, nu la spectacole etc. Ba îl duci, dar ai grijă ca evenimentul public să fie adecvat vârstei sale, iar comportamentul copilului, corectat atunci când este cazul. Îi explici, pe ton măsurat, ce se poate şi ce nu, de ce aia e aşa şi cealaltă nu, încerci să găseşti lucruri amuzante de făcut în familie care să fie bune şi pentru el, şi pentru adulţii din jur.
Iar după şapte ani, nu agăţi atitudinea parentală în cui şi spui că gata, l-ai dat la şcoală, să se descurce învăţătoarea şi profesorii cu el. Nu, educaţia continuă măcar până în preajma majoratului şi chiar după aceea, la nevoie. Evident, adaptat fiţelor adolescentine, dar consistent.
