Conform Codului rutier, „convoiul funerar are dreptul de a circula în trafic, însă trebuie să respecte regulile generale privind circulația pe drumurile publice, inclusiv în ceea ce privește folosirea nejustificată a claxoanelor sau a surselor de zgomot care pot perturba liniștea publică”.
Nu întâmplător am început acest editorial cu un citat din Codul rutier, ci pentru a răspunde, cumva, unui fapt care a stârnit discuții și controverse pe anumite rețele de socializare, dar care ne-a fost şi sesizat la redacţie de către cititori.
Cu doar două zile înainte de Paștele Blajinilor, mai exact vineri, 26 aprilie, pe strada Domnească, la o oră de vârf, a trecut un cortegiu funerar impresionant alcătuit din zeci de autoturisme şi din câteva zeci de persoane care se deplasau pe jos, conducând pe ultimul drum pe cineva drag. Până aici, nimic deosebit, dacă ne gândim că fiecare dintre noi, la un moment dat, trecem prin momente asemănătoare. Diferit, în acest caz, este faptul că durerea pricinuită de trecerea în neființă a unei persoane era vestită în plină stradă cu muzică și cu DJ, care punea cântece de jale amplificate de o boxă, pe drumul spre locul de veci.
Într-un oraș aglomerat de mașini, pe o stradă centrală, cu circulație pe un singur sens și cu autobuze și troleibuze, este neplăcut să asiști la asemenea lucruri, fie că ești pieton sau şofer prins în proximitatea unui asemenea convoi mortuar. Evident, nimănui nu îi sunt interzise manifestările de durere, după cum nici cele de bucurie, dar este bine să existe limite în toate. Limitele bunului simţ, măcar, dacă legea nu prevede strict vreo interdicţie.
Imediat, reacțiile și întrebările cititorilor noștri au început să apară, lumea fiind nedumerită de ce, în zilele noastre, se mai permite trecerea unor asemenea convoaie mortuare pe arterele principale din oraș. Efectiv, nu exista niciun poliţist - sau dacă era, nu l-am văzut noi - care să vină să le spună celor îndoliaţi că durerea înseamnă şi discreţie, că nu e musai să o strigăm în gura mare, indiferent de tradiţiile grupului de care aparţinem sau de ce anume ne impun familiile.
Poate că, dincolo de durere, mai este şi fala, să vadă lumea cât de iubit, bogat, cunoscut etc a fost cel care nu mai este. În cazul de faţă, din versurile cântecului care se auzeau în tot cartierul, se înţelegea că murise o femeie tânără, care era jelită cu lăutari. O mare pierdere pentru cei ce o iubeau şi, cu siguranţă, un motiv suficient de a empatiza cu aceştia, fiindcă o viaţă aflată încă la început a fost curmată.
Dar, dacă putem înţelege durerea unor oameni care şi-au pierdut fiica, soţia sau mama, este de neînţeles de ce nicio autoritate în măsură să asigure liniştea publică nu a intervenit pentru a asigura convoiului cu pricina discreţia obligatorie prin lege. Le-o fi frică?
