Că românii şi ungurii nu se prea înţeleg, e lucru ştiut. Ne-am civilizat noi în ultimii ani, de când suntem membri în UE şi nu mai suntem căutaţi şi în suflet la graniţa cu Ungaria, dar, chiar şi aşa, bancurile rămân la loc de cinste, iar resentimentele istorice se sting greu. La noi, prin Galaţi, e mai rar cazul, dar în Ardeal orice bunic îţi spune că nu ai trăit greu până nu ştii „cum era subt unguri”. Una peste alta însă, criza economică a mai domolit un pic proverbiala mândrie a vecinilor noştri de la vest, care trec graniţa să-şi facă în România cumpărăturile de Crăciun, fiindcă preţurile, se pare, ar fi mai mici pe la noi. De unde se vede că, la o adică, mândria pe burta goală nu prea se mai poartă.
Ieri însă mi-a atras atenţia o ştire care ne aduce pe noi şi pe unguri în aceeaşi oală, atingându-ne, şi pe noi, şi pe ei, unde ne doare mai tare. La buzunar, adică. Angajatorii şi angajaţii din Ungaria şi România plătesc cele mai mari taxe către stat pentru contractele de muncă, reprezentând 207 la sută, respectiv 181 la sută din salariul net, cele mai mici contribuţii fiind plătite în Polonia şi Bulgaria, rezultă dintr-un studiu realizat de Accace şi citat de Mediafax. Cu alte cuvinte, pentru fiecare salariu ce intră în buzunarul omului, la unguri se mai duce către stat încă unul şi ceva în plus, iar la noi, o sumă cu 26 de procente mai mică, dar, evident, substanţială. În condiţiile astea, parcă nu te mai miri că nu se reuşeşte stârpirea muncii la negru. Nu te mai miri că toată lumea încearcă, din ce în ce mai mult, să găsească variante de a şunta sistemul. Am fost toată viaţa mea un om corect: mi-am plătit taxele la timp, până la ultimul bănuţ, nu am luat nimic ce nu mi se cuvenea şi nu am considerat vreodată că taxele nu ar trebui să existe.
Orice administraţie e laborioasă, presupune costuri, iar costurile trebuie acoperite. Dar de aici şi până la a stoarce şi ultima picătură de viaţă din angajaţi şi angajatori, aşa puţini cum au rămas ei, mi se pare o distanţă enormă. Iar starea actuală de fapt, o bătaie de joc. Şi poate lucrurile nu ar fi aşa de grave dacă ni s-ar şi oferi ceva la schimb, ca în orice tranzacţie cinstită. Eu, angajat sau patron, îţi dau ţie, stat, suma X, tu, stat, îmi dai mie, la rându-ţi, serviciul Y. În realitate, ştim cu toţii cum suntem trataţi de către sistem, când, la o adică, avem o problemă de rezolvat. Plătim asigurări medicale, dar beneficiem de servicii proaste sau măcar parţial contra cost.
Plătim contribuţii la pensie, dar, după mai bine de 30 de ani de muncă, ajungem să primim o sumă derizorie. Asta dacă mai ajungem, şi nu murim fiindcă lucrăm în condiţii grele, care, brusc, după 20 de ani de toxicitate, devin normale, pentru că aşa a hotărât statul. Avem un handicap mai puţin grav sau care trebuie reevaluat la trei luni, deşi nu ne-a crescut peste noapte ochiul sau piciorul lipsă şi nici nu sunt şanse ca asta să se întâmple. Cu alte cuvinte, plătim, plătim, dar nu primim în schimb nici măcar respect. Dimpotrivă, ni se pregătesc alte şi alte surprize neplăcute, cum ar fi, de exemplu, limitarea indexării valorii tichetelor de masă, acum obligatorie prin lege, asta după ce valoarea acestora a fost impozitată la jumătatea anului trecut. Încă un bir, fie el şi indirect, pe muncă. Şi, uite, aşa, încet, încet, îi ajungem şi pe unguri. Nu la autostrăzi, din păcate.
