Omul din Lună

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

De obicei, nu scriu despre evenimentele petrecute în alte părţi ale lumii. Poate şi pentru că mă dor prea mult nenorocirile şi lipsurile noastre, ale gălăţenilor. Încă îmi mai pasă de ceea ce se întâmplă în acest oraş, pentru că, dincolo de nemulţumirile mele personale vizavi de felul în care a fost condus, am crezut şi continui să cred în OAMENII lui. Spuneţi-mi idealistă, dar eu încă sunt de părere că puţin mai multă credinţă în noi înşine şi în felul în care ar trebui făcute lucrurile ne-ar duce departe. Ne trebuie însă exemple bune. Poate şi de aceea, astăzi scriu nu despre români, nu despre gălăţeni, ci despre un american. Un cetăţean al Statelor Unite ale Americii care a murit, sâmbătă, la doar 20 de zile după ce împlinise 82 de ani, lăsând în urmă, drept moştenire, unul dintre cele mai cunoscute citate din limba engleză: "Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire". Neil Armstrong, fiindcă despre el este vorba, n-a fost niciodată extrem de fericit să fie cunoscut doar ca primul om care a păşit pe Lună. Asta pentru că viaţa sa însemnase, pentru el, mult mai mult decât misiunea Apollo 11, mult mai mult decât milioanele de ochi aţintiţi asupra sa prin intermediul televiziunii pe 20 iulie 1969. Omul avusese soţie, copii, nepoţi, o familie, prieteni. Predase ingineria la universitate. Trăise, şi înainte de pasul pe Lună, şi după el, atunci când i s-a dat, pentru un an, o muncă de birou la NASA, cu aceeaşi responsabilitate, cu acelaşi simţ al datoriei, cu aceeaşi credinţă că trebuie să-ţi faci datoria, indiferent care ar fi ea. Şi deşi, evident, lumea întreagă şi-l va aminti doar pentru acel pas legendar făcut acolo unde niciun om nu mai fusese înainte, mie una mi-a plăcut parcă şi mai mult pentru că nu s-a mulţumit să fie omul din Lună şi să încaseze liniştit pensia de la NASA. Mi-a plăcut şi îmi va rămâne în minte şi pentru că a iubit, a avut o familie frumoasă, a continuat să dăruiască ceva societăţii şi nu oricum, ci fiind profesor, o misiune deloc uşoară. Cu siguranţă, nu toţi putem avea destine excepţionale. Nu toţi vom zbura în spaţiu, nu toţi vom descoperi un vaccin sau un combustibil nepoluant, nu toţi vom inventa formule matematice sau, de ce nu, sărituri din gimnastica artistică. Neil Armstrong a avut norocul să păşească primul pe Lună, înaintea colegului său, Buzz Aldrin, al cărui nume, foarte probabil, nu va rămâne în memoria colectivă. Dar ceea ce impresionează, dincolo de şansa lui şi de munca enormă pe care a depus-o înainte de acea misiune istorică, este felul în care a ştiut să fie cineva şi după ce nu a mai fost CINEVA. Asta ne lipseşte, nu numai nouă, românilor, ci oamenilor, în general: dorinţa şi efortul de a ne îmbunătăţi esenţa, doar pentru a fi mai buni. Nu directori mai buni, nu manageri mai de succes, nu funcţionari publici mai buni, nu politicieni mai buni. Ci persoane mai bune. În aşa fel încât, şi după ce nu mai suntem "omul din Lună", să continuăm să fim OAMENI.

Citit 1349 ori Ultima modificare Duminică, 26 August 2012 15:15

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.