O caracteristică evidentă a tuturor crizelor economice este creşterea ratei sinuciderilor. Motivele sunt diverse: de la pierderea locului de muncă sau scăderea bruscă a veniturilor, până la o altfel banală ceartă cu un membru al familiei. Psihologii atrag atenţia că inclusiv depresiile cauzate de probleme afective - dispariţia prematură a unei persoane iubite, despărţirea de partenerul de cuplu etc - se acutizează în perioadele de criză economică, fiindcă disconfortul creat de suferinţa emoţională se suprapune, de cele mai multe ori, cu unul pecuniar, efectele fiind devastatoare.
Motivul pentru care m-am oprit, astăzi, asupra acestui subiect, nu este întâmplător. Zilnic ne trec prin faţa ochilor ştiri despre români de toate vârstele şi din toate zonele ţării care îşi pun capăt zilelor. La Galaţi, pe 2 noiembrie, un pacient al Spitalului de Urgenţă s-a aruncat în gol de la etajul şapte, aparent fără niciun motiv de natură medicală. Câteva zile mai târziu, un bucureştean s-a sinucis în casă cu iubita, pe care o legase fedeleş. Joia trecută, un profesor de istorie din Covasna şi-a încheiat socotelile cu viaţa la doar 33 de ani, lăsând în urmă un bilet de adio bilingv - câtă determinare îţi trebuie ca să scrii în două limbi de ce nu mai vrei să trăieşti?!. Nici măcar nu mă mai refer la cazul cutremurător al femeii din Galaţi care şi-a tăiat sânul ca să ajungă să-şi înfigă cuţitul în inimă, fiindcă aici, ca şi în multe alte cazuri din toată România, existenţa unei boli mintale nediagnosticate explică întrucâtva lucrurile. Reacţia recentă a autorităţilor gălăţene vizavi de necesitatea strângerii de pe stradă a bolnavilor mintali, pentru propria protecţie, cât şi pentru apărarea cetăţenilor sănătoşi, este încă un motiv de îngrijorare, mai ales în contextul în care lipsa banilor ne afectează pe toţi, în moduri nebănuite. Un medic psihiatru îmi spunea, recent, îngrijorat la culme, că nu ştie ce să facă pentru pacienţii care nu au posibilităţi să-şi cumpere medicamentele. Asta pentru că, şi în cazul bolilor mintale, criza loveşte în mai multe moduri: reaşezarea criteriilor de încadrare în grad de handicap a dus la situaţii în care, pentru aceeaşi boală, un pacient primeşte o sumă mai mică de bani, iar concomitent unele medicamente au ieşit de pe lista compensatelor. Rezultatul? Dacă bolnavul nu are un aparţinător, va înceta să se trateze. Iar de aici până la violenţă şi/sau sinucidere nu-i decât un pas. Un alt aspect de luat în seamă este că, din păcate, tratamentul sufletului şi al minţii, prin mijloace altele decât medicamentoase, nu este în niciun fel sprijinit şi încurajat de statul român. Nu îţi subvenţionează nimeni mersul la psiholog, cu alte cuvinte. Şi, fapt la fel de evident pe timp de criză, nici prietenii şi familia nu mai reuşesc să funcţioneze pe post de supapă pentru temerile sau nemulţumirile individului, fiindcă toată lumea este ocupată să supravieţuiască. O soluţie trebuie găsită, până nu devin sinuciderile epidemice, ca în SUA marii crize economice din '29. Dacă nu se gândesc guvernanţii la sufletul românilor, măcar la buget să se gândească. Sună cinic, dar, cu fiecare om care renunţă la viaţă, mai rămânem fără un contribuabil. Fiindcă speranţa o fi murind ea ultima, dar, dacă nu o alimentează nimeni, tot moare.
