Sunt oameni parcă anume făcuţi să slujească statul. Curat născuţi, dacă nu miniştri, parlamentari, măcar directori de instituţii deconcentrate sau niscaiva şefi de servicii. Binecuvântarea partidului lucrează mai eficient decât pogorârea Duhului Sfânt! Imediat ce au primit OK-ul politic, unora parcă li se deschid minţile spre absolut şi devin buni la toate. Ieri era un amărât de plimbă tava prin cine ştie ce cotloane obscure, azi e bun să fie director prin agricultură, director de spital sau de şcoală, dar dacă e nevoie e bun şi la drumuri şi poduri sau orice altă instituţie publică (încă) fără o respiraţiei managerială în rezonanţă cu partidul aflat în fruntea făloşeniei naţionale. O singură boală au oamenii aceştia: Au degetele atât de lipicioase după ce apucă să şi le bage în borcanul cu mierea banilor publici, încă greu pot să se mai desprindă de scaunele sau statele de plată pe care au apucat să pună mâna! Iar pe măsură ce trece timpul în slujba statului, pe atât încep iluminaţii aceştia să se creadă mai isteţi decât restul lumii şi trag precum moliile la lampă spre cercurile mai înalte ale puterii.
Dacă nu vă vine să credeţi, uitaţi-vă zile acestea la feţele de pe stâlpii din cartierul dumneavoastră. Unii dintre cei spânzuraţi acolo au fost şi vor să mai fie sus, unde se face Legea, să se asigure că vor mai fi un mandat în rândul dulăilor şi nu al căţeilor, alţii vor să apuce şi ei ceva din dulceaţa puterii, măcar o indemnizaţie de parlamentar şi trai nineacă la Bucureşti pe banii fraierilor din Puricani şi ai conaţionalilor lor. Toţi candidaţii au zâmbete angelice, chipurile le-au mai fost retuşate în Photoshop mai ceva decât portretul lui Dorian Gray, să dea bine pe stâlp, pe Facebook, la puşcărie sau la casa de nebuni, oriunde e nevoie de aceşti oameni suprarealişti numai buni de puşi pe rană.
Cum stă bine în politica de haită, dulăii cei mari au avut grijă să-şi însemneze teritoriul electoral într-un colegiu convenabil, în aşa fel încât să nu cadă unii în colţii altora. Ce mai rămâne din ciolanul electoral n-au decât să roadă căţeii mai mici, iar cei mai norocoşi poate că vor apuca să-şi facă un culcuş călduţ în Casa Poporului. Necazul cu specimenele acestea ajunse în vârful „lanţului trofic” este că au tendinţa să se multiplice în toate straturile societăţii. Iar hoţii promovează hoţii fie şi numai din instinct de conservare. Dacă n-au vreo odraslă de bani gata ajunsă acum numai bună pentru a-i lăsa moştenire vreo funcţie publică, atunci au măcar nevoie în jurul lor de indivizi din aceeaşi specie, după chipul şi asemănarea lor, care să le protejeze modul de viaţă. Un „intrus” ce face exces de legalitate nu are ce să caute într-un asemenea „habitat”. El trebuie marginalizat şi eliminat, pentru că pune în pericol întregul eşafodaj al intereselor.
Trist, dar adevărat, am reuşit acum două decenii să scăpăm de sistemul comunist, dar n-am ştiut să ne protejăm în faţa asaltului oportuniştilor de tot felul. Aşa am ajuns să avem „pe hârtie” instituţiile democraţiei, dar o societate ce se lasă confiscată de oportunişti nu generează decât „elite” care ştiu mai mult să jumulească şi mai puţin să construiască. Din cauza asta avem corupţie fără corupţi, plagiate fără plagiatori sau jafuri fără jefuitori. Se spune că fiecare popor îşi are conducătorii pe care şi-i merită. Poate că şi noi merităm parlamentari mai buni. Dar nu vom primi nimic în plus până când nu vom (re)învăţa să ne dorim ceva mai mult decât răul cel mai mic.
