Sănătatea mintală este, cum spuneam şi într-un alt articol recent, printre ultimele preocupări ale românilor. Nici oamenii obişnuiţi, preocupaţi de supravieţuire şi de asigurarea celor necesare trupului, nici conducătorii nu au timp, răbdare şi nici finanţe pentru a veghea la bunăstarea mentală a celor din jur. La Găneşti, în judeţul Galaţi, 76 de femei şi 82 de bărbaţi îşi aşteaptă biletul către lumea cealaltă într-un centru medico-social din care singura ieşire e spre cimitir. Oamenii sunt nebuni, atât de afundaţi în lipsa lor de discernământ încât niciun tratament, oricât de intensiv şi sofisticat ar fi, nu le-ar mai readuce în priviri măcar o brumă de normalitate. Motivele pentru care au ajuns acolo, unii dintre ei în urmă cu peste 20 de ani, se pierd în negura birocraţiei şi în propria memorie a acestor oameni, alterată de medicamente (sau de lipsa lor), de violenţe fără seamăn, de mizerie şi lipsuri inimaginabile. Deşi, în mod evident incapabili să-şi poarte singuri de grijă, aceşti semeni ai noştri loviţi de soartă sunt perfect liberi să iasă pe poarta aşezământului şi să umble liberi, nestingheriţi, de cele mai multe ori aproape dezbrăcaţi, indiferent de vreme, în timp ce, alături, copiii satului învaţă, la şcoală, că trăim într-un stat de drept, într-o ţară europeană, unde drepturile omului, ale pacientului, sunt respectate, iar noi, cetăţenii apţi, plătitori de taxe şi impozite, suntem protejaţi. La Găneşti e atât de rău, încât, de-a lungul timpului, chiar şi dintre îngrijitori unii au înnebunit. Şi totuşi, centrul e singurul angajator serios din zonă, aşa că oamenii continuă să lucreze aici şi să se protejeze cum pot de accesele de furie ale pacienţilor, de oprobriul vecinilor care-i arată cu degetul fiindcă muncesc "la nebuni" şi chiar de propria neputinţă de a mai rezista. Deşi spaţiul e mic, solicitările sunt multe. În judeţ mai există spaţii care s-ar preta protecţiei persoanelor cu boli mintale, să amintim aici doar spitalul-fantomă din Iveşti, dar şi câteva centre medico-sociale construite în comune şi apoi închise, de noi, din cauza lipsei fondurilor necesare funcţionării, dar nimeni nu a luat în calcul transformarea acestora în secţii ale Spitalului de Psihiatrie "Elena Doamna", situaţie în care s-ar putea asigura şi consult de specialitate, poate şi medicamente şi, cel mai important, paza serioasă a obiectivelor, în conformitate cu normele legale. Şi dacă, în oraş, spitalul cu pricina e înconjurat cu ziduri înalte şi copaci bătrâni care ne feresc privirile de imaginea bolnavilor dinăuntru - să recunoaştem, deloc plăcută - la Găneşti, bolnavii ies la şosea, cerşesc ţigări, alcool sau pur şi simplu o vorbă bună. Dincolo de suferinţe, dincolo de rătăcirile minţii, sub hainele ponosite şi rupte, sub mirosul pătrunzător de urină şi fecale, nebunii au încă suflet. Iar incapacitatea societăţii de a-i ajuta să trăiască decent, incapacitatea autorităţilor de a găsi soluţii pentru ei dă exact măsura umanismului de care suntem capabili. Ieri, în Micro 39, trei candidaţi la Parlament au făcut mitinguri ad-hoc, în stradă. Dar n-am auzit să se fi dus niciunul, cu un covrig şi un pahar cu lapte, la bolnavii singuri de prin spitale. Mai ales la cei fără drept de vot. Care, nebuni sau sănătoşi, sunt şi ei oameni.
Nebunii sunt şi ei oameni Scris de Anca Spânu
