Cam cum ar fi să citiţi într-o zi o ştire de genul: Florin Pâslaru a încheiat lucrarea „Istoria Galaţiului pe înţelesul tuturor”, în patru volume, la care a lucrat timp de zece ani? Cum ar fi să deschideţi într-o zi ziarul şi să vi se pară firească nominalizarea lui Eugen Durbacă la Premiul Nobel pentru Pace sau să aflaţi că Mircea Toader şi Victor Paul Dobre au finalizat cu succes negocierile pentru readucerea la Galaţi a Comisiei Europene a Dunării? Astfel de ştiri par, desigur, de domeniul ştiinţifico-fantastic. Sau mai bine zis de domeniul… politico-fantastic. Şi, totuşi, astfel de veşti făceau parte din firescul vieţii social-politice a Galaţiului de altădată.
De toate acestea am avut ocazia să ne amintim la sfârşitul săptămânii trecute când, în prezenţa Excelenţei Sale, Philippe Gustin, ambasadorul Franţei, într-un mod destul de discret în comparaţie cu stridenţele campaniei electorale înconjurătoare, s-a marcat şi la Galaţi „Ziua Armistiţiului”, dedicată memoriei celor care s-au jertfit în Primul Război Mondial. Puţini gălăţeni mai au habar astăzi că oraşul în care trăiesc a fost, în timpul „Marelui Război”, decorat cu înalta distincţie „Croix de la Guerre” de însuşi generalul Henri Berthelot! Era un gest menit să recunoască eroismul şi sacrificiile făcute de gălăţeni, nimeni alţii decât, poate, bunicii sau străbunicii noştri. Dacă vi se pare prea mult să ne amintim de legătura de suflet dintre Galaţi, Franţa şi generalul Berthelot, să ne întrebăm câţi dintre noi au fost curioşi vreodată să afle măcar cum îi chema pe străbunicii lui. Probabil că destui de puţini… Iar dacă privim cu atâta indiferenţă istoria propriei familii, dacă ne uităm cu atâta uşurinţă rădăcinile şi ne comportăm de parcă am fi picaţi de niciunde, ce putem vorbi de capacitatea noastră de a intra în rezonanţă cu istoria acestei comunităţi? Aşa ajunge „Ziua Armistiţiului” un eveniment de care nu ne simţim legaţi în nici un fel, aşa apar imbecilii gata să-şi dea votul pe o găleată de plastic, oligofreni fără nici cea mai măruntă virtute civică sau candidaţi la parlamentare pentru care programele vizionare se reduc la propăşirea lichelismului în interes personal, iar singurele argumente sunt grătarele de mititei sau sacoşele „promoţionale”.
Dacă ar veni în fiecare zi câte un ambasador francez să ne amintească de preţul de sânge plătit de gălăţeni pentru a-şi apăra oraşul, poate că am fi mai înverşunaţi în dorinţa noastră de a-l apăra astăzi în faţa urâţeniei pe care o aduce sărăcia, şomajul, marginalizarea culturii şi preamărirea imposturii. Primul pas ar fi acela de a cântări bine lucrurile şi a nu mai pune soarta comunităţii în mâna orişicui. Trebuie să avem în minte modele care ne oferă peste timp o perspectivă durabilă. Vrem un gogoman care să-şi umfle patru ani rânza în Parlament sau vrem politicieni care sunt ceva mai mult decât nişte forme fără fond? Vrem exemple? Ambasadorului francez i s-au prezentat realizările care se leagă de numele lui Vasile Alexandrescu - Urechia. Vorbim, aşadar, de un gălăţean care a avut un crez politic, un crez naţional, care a lucrat zece ani la o „Istorie a românilor” şi 12 ani la o „Istorie a şcoalelor”. Vorbim de un erudit care se ducea la Paris nu pentru „shopping” şi fanfaronadă, ci pentru a căuta în biblioteci cărţi doveditoare ale latinităţii şi trăiniciei acestui neam. Vorbim, dacă vreţi, de un parlamentar gălăţean care a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace! Peste o sută de ani, dacă o veni vreun ambasador francez pe tărâmurile Galaţiului, cu cine se vor lăuda nepoţii noştri? Cu „Giani Dungă” & Company sau tot bietul V.A.Urechia va trebui să ne spele obrazul?
