Ninsoarea, aşa puţină câtă a fost deocamdată, a acoperit poate gunoaiele de pe străzi şi de pe spaţiile verzi, dar a scos la iveală ce e mai rău în oameni. Parcă, dintr-odată, nimeni nu a mai avut răbdare cu nimeni, toată lumea a devenit brusc mai grăbită, mai nervoasă.
Săptămâna trecută, fiindcă nu avea cum să meargă pe trotuarul ocupat de grămezi de zăpadă şi gheaţă, un copil a coborât pe stradă şi a fost lovit de o maşină. Din vina lui, cel puţin legal. În realitate, faptul că nu avea pe unde trece a fost definitoriu. Şi, amintindu-mi că, anul trecut, o bătrână a murit într-o situaţie similară, m-am bucurat că nu a a avut şi copilul acesta aceeaşi soartă. Într-un alt caz, tot de săptămâna trecută, un copil a fost lovit pe zebră, semn că, de fapt, nici nu contează dacă eşti sau nu corect, de vreme ce şoferii nu înţeleg că circulaţia în condiţii de iarnă presupune, şi din partea lor, prudenţă. Nu e suficient să schimbi cauciucurile la maşină sau să-ţi cumperi 4x4, mai trebuie să iei cu tine, când pleci de acasă, şi răbdarea, şi atenţia sporită, şi respectul pentru ceilalţi, şi compasiunea. Şi, mai presus de toate, înţelegerea faptului că, dacă tu, şofer, eşti la adăpost de intemperii şi, oricum, ai posibilitatea să ajungi mai repede de la punctul A la punctul B, celălalt, pieton, este bătut în faţă de viscol, instinctiv va băga capul în piept, să se ferească de vânt şi este posibil să nu te vadă. Iar în anumite situaţii, pieton poţi fi şi tu. Sau copiii tăi. Sau părinţii tăi.
Nu că printre pietoni lucrurile ar sta mai bine. Am văzut cu ochii mei, nu pe arterele principale, unde şi trotuarele au fost curăţate, ci în cartiere, pe la dos, cum oamenii se îmbrânceau unul pe celălalt ca să-şi facă loc pe cărăruile înguste din mijlocul trotuarelor. Nici vorbă de elementara politeţe, care spune să te opreşti şi să încerci măcar să-i faci loc unei femei cu un copil de mână sau în braţe, unei gospodine cu sacoşele încărcate sau unui om în vârstă, care se străduieşte să-şi ţină echilibrul. Oameni tineri şi de vârsta a doua goneau pe trotuare, mânaţi din urmă parcă de cine ştie ce demon, cu capul înfundat adânc sub căciulă, unii cu mâinile în buzunare - deşi, să mă ierte Dumnezeu, chiar nu înţeleg cum de-şi ţineau echilibrul astfel! - fără niciun pic de consideraţie pentru cei din jur. De parcă pe trotuarele şi aşa înguste, sufocate de maşini parcate aiurea, era vreun semn care spunea "Rezervat mitocanilor grăbiţi". Nu-ţi trebuie şcoală la Sorbona sau mai ştiu eu ce doctorat în fizică să-ţi dai seama că deplasarea pe ninsoare o să dureze mai mult decât pe trotuarul uscat şi că, oricât te-ai grăbi, sunt şanse să ajungi mai târziu la destinaţie şi, eventual, cu capul spart. Deci graba asta aiurea în tramvai e doar lipsă de civilizaţie, atât. La fel cum lipsă de civilizaţie este să calci acceleraţia aiurea când ai vizibilitate zero şi carosabil alunecos. La fel cum lipsă de civilizaţie este să traversezi fără să te asiguri, în fugă sau vorbind la telefon.
Tot săptămâna trecută, pe o alee pe care abia trecuse picior de om să facă o cărare, am văzut întâlnindu-se doi câini vagabonzi: ea veghea de aproape un pui mărişor, el a făcut un pas în lateral, în zăpadă, şi a lăsat-o să treacă, după care şi-a reluat drumul. Fără mârâieli inutile, fără înghionteli. Deci, se poate!
