Dragul meu părinte, cum ar fi să te duci la farmacie, ţinându-ţi în braţe copilul bolnav, cu handicap grav, şi să afli că medicamentele de pe reţetă - de care micuţul are nevoie ca de aer! - nu-ţi pot fi eliberate pentru că în scriptele oficiale pruncul tău este mort? Nu e o glumă sinistră! E un fapt cât se poate de real, pe care l-a trăit unul dintre miile de părinţi de copii cu dizabilităţi din Galaţi. Şi, din păcate, nu e singurul! Tocmai de aceea vă invităm la un mic exerciţiu de imaginaţie.
Vă închipuiţi ce poate fi în inima şi în mintea unui părinte care află că nu va avea niciodată un copil pe deplin sănătos? Un copil care poate nu va putea alerga niciodată la fel ca toţi ceilalţi, poate nu va vedea, auzi, vorbi, înţelege cu uşurinţa cu care o facem noi? Un copil pentru care fiecare pas făcut pe propriile picioare, înseamnă ani şi ani de recuperare, de muncă, de eforturi şi de operaţii. Un copil pentru care simplul gest de a lua o cană şi a bea apă, a mânca singur sau de a se cere la toaletă reprezintă o performanţă. Unii părinţi abandonează din start şi bătălia, şi copilul. Alţii sunt gata să sfărâme munţii pentru binele şi puţinul de sănătate al copilului lor. Şi pentru aceşti părinţi nu dizabilitatea copilului este provocarea plină de suferinţă de care au parte zilnic, ci handicapurile societăţii în care trăiesc.
„A fost o greşeală!”, aşa a fost catalogat faptul că părintele care venise la farmacie cu puiul bolnav în braţe a aflat că nu i se poate elibera reţeta deoarece copilul murise… în acte. Şi a trebuit să umble bietul om pe la toate instituţiile statului ca să le dovedească autorităţilor, care dintr-o eroare i-au îngropat copilul în acte, că acel suflet e viu şi trăieşte! Şi are nevoie de medicamente! La fel de „normal” pentru un părinte de copil cu handicap este să descopere că medicamentele pe care i le-a administrat luni sau ani întregi copilului i-au făcut mai mult rău decât bine. Pentru că au tratat o afecţiune pe care copilul n-o avea. Şi tratamentul administrat greşit l-a ţintuit definitiv în scaunul cu rotile, în condiţiile în care în primii ani acelaşi copil putea să păşească... Da, desigur, a fost o greşeală, şi a greşi e omeneşte. Greu de spus cât de omeneşte este să i se ceară părintelui să-şi aducă la control copilul cu handicap şi după ce, cu eforturi, a ajuns în cabinet, să nu-l învrednicească medicii nici măcar c-o privire!
Nu vă imaginaţi şocul pe care l-a trăit mama unei fetiţe cu autism, care mergea la Galaţi la control, şi a fost dată jos la Tudor Vladimirescu de călătorii dintr-un microbuz. De ce? Copilul se agita speriat de o... sacoşă. Şi e greu să calmezi un copil cu autism...
Dar cum ar fi, ca mamă, într-un proces de divorţ, să fii obligată să aduci la audieri în instanţă copiii, unul de doi ani şi unul de opt, cu handicap grav? Şi aceeaşi justiţie lumească să plătească un avocat din oficiu pentru cel care a dat în cap, a furat sau a violat, dar să-i impună părintelui cu copil bolnav să-şi plătească avocat, dacă vrea să-i obţină curatela. Adică dreptul de a reprezenta interesele copilului devenit adult. Şi seria de aberaţii ar putea continua la nesfârşit. Pentru că societatea în care trăim e mai handicapată decât tot şi toate!
