În ultimele zile, toată lumea se preocupă de marele program anticorupţie. Monica Macovei a propus deja în Parlamentul European o rezoluţie referitoare la eforturile Uniunii Europene de combatere a corupţiei, rezoluţie votată cu 533 de voturi pentru.
Eforturile nu au rămas însă doar la nivelul PE. Ministrul român al Justiţiei a venit şi el cu un proiect anticorupţie, pe care l-a lansat spre dezbatere publică. Un proiect în care sunt încorporate priorităţile UE, respectiv recuperarea bunurilor provenite din infracţiuni, protecţia avertizorilor de integritate, prevenirea şi combaterea corupţiei politice…
Declararea averilor, respectarea regulilor privind cadourile, managementul conflictelor de interese, incompatibilităţile, codurile etice şi deontologice, transparenţa decizională, accesul la informaţii de interes public, gestionarea fondurilor publice, achiziţiile publice, repartizarea aleatorie a dosarelor sau a sarcinilor de serviciu, procedurile de selecţie şi promovare a personalului etc, toate sunt integrate în proiectul MJ.
Ne facem griji despre ce cadouri se primesc, despre cine şi cum le declară. Incompatibilităţile au devenit arme politice, iar nerepartizarea aleatorie a sarcinilor de serviciu poate fi interpretată ca abuz.
Dar oare îşi face cineva griji despre magistraţii care dau decizii greşite? Despre toate procesele câştigate de petiţionari la CEDO? Despre cine şi de unde se plătesc daunele în urma acestor decizii care condamnă România la CEDO?
Îşi face cineva griji despre faptul că un magistrat judecă dosarul propriului văr, iar conducerea instanţei susţine că judecătorul nu era rudă cu... firma respectivului văr? Şi ce dacă firma a câştigat şi vărul trage foloasele în urma acestei decizii?
Cine îşi face griji că avocaţii îşi trădează clienţii pentru părţile adverse, doar pentru că ceilalţi au mai mulţi bani? Cine îşi face griji pentru că un avocat „lasă la aprecierea instanţei” soarta clientului pe care ar trebui să-l apere, fără să scoată două cuvinte în favoarea lui? Cine îşi face griji că românii sunt trataţi ca ultimii oameni în Europa şi sunt arestaţi pentru fapte pe care nu le-au comis?
Răspunsurile la toate aceste întrebări ar trebui să se găsească în strategia anticorupţie. Aceste întrebări reprezintă punctul de plecare pentru neîncrederea oamenilor în justiţie. Şi să ne mai minunăm că justiţia românească este o piedică în calea UE?
Să ne mai minunăm de ce mereu ni se aruncă în faţă faptul că suntem deficitari la acest capitol? Nimeni nu doreşte să facă curăţenie în sistem… să realizeze un cod de răspundere al magistraţilor.
Oare dacă un judecător ar trebui să plătească din buzunarul lui daunele pe care un cetăţean român le câştigă la CEDO ar citi mai atent dosarul pe care îl are pe masă?
Dacă am rezolva toate aceste probleme, atunci e posibil ca strategia anticorupţie să aibă efect şi în justiţia noastră mioritică. Până atunci, însă, probabil va mai curge ceva apă pe Dunăre.
