Îmi spunea mie, demult, în copilărie, bunica mea maternă că moartea e o chestiune firească. Că noi, oamenii, facem prea mult zgomot în jurul fenomenului, când, de fapt, animalele ne-ar putea învăţa cum să murim cu demnitate, fără atâta gălăgie, fără fanfară - da, fanfară, aşa era moda timpului! - şi fanfaronadă. Îmi spunea lucrurile acestea în secret, fără să ştie părinţii mei, oameni cu vederi moderne, care, pe vremea aceea, considerau că moartea în sine e şocantă pentru un copil şi că, deci, n-ar trebui să fiu expusă la asemenea privelişti decât dacă e inevitabil. Bunica însă mă mai scotea la stradă, să vedem cum trece mortu' şi îmi spunea pe urmă că nu contează cât de bogat sau cunoscut ai fost, nici dacă ai avut 10 coroane la catafalc sau niciuna, fiindcă, până la urmă, în moarte toţi suntem egali. M-a mai învăţat ea ceva tare important şi anume să trăiesc frumos aici, să mă bucur de tot ce e bun şi mă face să mă simt vie. Trecuse ea, femeie înţeleaptă, prin multe cumpene, ştia ce vorbeşte. Acum, după 30 de ani, ştiu şi eu.
Poate tocmai de aceea nu am să înţeleg niciodată moda înmormântărilor pompoase, de zeci de mii de lei, a monumentelor funerare cât un căsoi şi a alaiurilor cu trei camioane de flori care oricum vor putrezi pe mormânt, asta dacă nu sunt furate şi revândute apoi de florari întreprinzători. Nu am să înţeleg de ce ne trebuie treizeci de modele de coşciug, ce, un model nu ajunge? Te duci altfel la Domnul din sicriu de stejar decât din sicriu de brad? Eu cred că nu. Eu cred că Dumnezeu te va judeca după faptele din timpul vieţii, nu după câţi oameni te-au bârfit în urma dricului. Dar ce ştiu eu? Sunt, până la urmă, un simplu om şi încă unul care nu a dat niciodată măcar doi bani pe aparenţe. Realitatea îmi demonstrează că oamenii au, de fapt, alte criterii decât mine. Uite, de pildă, în cartierul Dunărea, mai precis exact vizavi şi de jur împrejurul Spitalului de Urgenţă, nu mai există decât patru categorii de spaţii comerciale: bănci, case de amanet, farmacii şi magazine de sicrie. Alăturarea e grotească, în cel mai bun caz. Farmacii mari, spaţioase, luminoase, în culori liniştitoare, deschise, băncile, asemenea, doar trebuie omul să intre cu plăcere în ele, iar de partea cealaltă, casele de amanet mici, înghesuite şi magazinele de sicrie, asemenea. Sincer, am călătorit destul prin Europa şi n-am văzut nicăieri firme de pompe funebre cu sicrie în geam. Dacă vrei să alegi, ţi se dă un catalog cu fotografii, cu pachetele de servicii şi toate amănuntele necesare, iar sicriele sunt ţinute în depozit. La stradă, biroul ar putea foarte bine să fie al unei bănci.
La noi, cu scuza că nu îngrădim libera concurenţă, strada Brăilei la intrarea în cartierul Dunărea a devenit un talcioc sinistru al morţii la ofertă. Şi dacă nu am nimic împotriva farmaciilor şi a băncilor - deşi, să recunoaştem, cinci farmacii pe 100 de metri mi se pare cam mult - înghesuiala de chioşcuri cu sicrie şi funde negre şi cruci de prost gust şi mânere aurii şi tot felul de aroganţe care nu au nimic în comun cu o trecere demnă pe lumea cealaltă mi se pare prea mult. Aş prefera să putem, precum elefanţii, să plecăm undeva departe, ca să murim, în tăcere, cu demnitate. Asta însă ştiu că nu se poate. Dar reglementarea comerţului cu durerea noastră este la îndemână, depinde de noi, de edili, de bunul simţ.
