Oraşul se duce la fund. Cu fiecare zi, există tot mai puţine locuri de muncă, tot mai puţine investiţii, tot mai puţină speranţă. În ultimii cinci ani, Produsul Intern Brut (PIB) pe locuitor a scăzut la Galaţi cu 1,3%, în vreme ce la nivel naţional a crescut cu 3,2%. De altfel, judeţul a ajuns în acest moment să aibă un PIB pe locuitor mai mic decât Brăila sau Tulcea, în vreme ce la rata şomajului - peste 10% - stăm mai prost decât Valea Jiului!
Se vorbeşte despre tot felul de cauze al prăbuşirii oraşului. Unii spun că de vină ar fi proasta administrare a banilor publici. Există sute de articole de presă despre cheltuielile nesăbuite ale aleşilor. Mii de oameni comentează furibund pe această temă la articolele noastre. Pare credibil. Însă simt că această ipoteză nu este suficientă pentru a explica dezastrul.
Alţii spun că de vină ar fi economia subterană. Posibil. Însă am senzaţia că evaziunea fiscală este mai mult un efect decât o cauză. Sistemul fiscal din România este atât de hrăpăreţ încât, mai nou, pe fondul crizei, unii întreprinzători nu au de ales: ori evaziune, ori faliment. Sincer, faptul că se ajunge la astfel de dileme e semn clar că taxele şi impozitele sunt stabilite prost, doar pe principiul că statul trebuie să scoată maximum de venit. După aceea, potopul!
În teoriile economice capitaliste, statul are rolul de arbitru. Îi taxează pe cei care au/produc/obţin, pentru a-şi asigura funcţionarea şi pentru a garanta subzistenţa celor aflaţi în dificultate. O eventuală suprataxare a investitorilor atrage după sine scăderea performanţei economice, ceea ce duce, implacabil, la sărăcie. Iar asta înseamnă creşterea cheltuielilor sociale ale statului! Tocmai de aceea, toţi experţii în economie spun că soluţia cea mai bună în situaţii de criză economică este relaxarea fiscală. Se întâmplă aşa în România? Nici vorbă! Am un exemplu la îndemână: Trustul de Presă "Dunărea de Jos" SA din Galaţi. În 2012 am făcut o cifră de afaceri de circa 11 milioane de lei, am plătit salarii însumând 1,5 milioane de lei şi am făcut un profit de doar 5.000 de lei. Pentru toate acestea, firma a trebuit însă să achite (la bugetul de stat, bugetul local şi bugetele speciale) impozite şi taxe însumând peste 2,4 milioane de lei. Enorm!
La fel păţesc toate cele 13.000 de firme din Galaţi. Însă pentru 90% dintre societăţi (care sunt de tip familial, adică de subzistenţă), efectele sunt devastatoare: o rată atât de mică a profitului înseamnă că întreprinzătorii nu-şi pot asigura propria existenţă. Fac foamea! În mod cât se poate de evident, în aceste condiţii fiscale nu se poate vorbi despre dezvoltarea afacerii, ci doar despre supravieţuirea ei, căci statul secătuieşte de resurse orice firmă care respectă legea.
Însă nici acest factor, deşi are o importanţă zdrobitoare, nu pare să fie decisiv în declinul oraşului Galaţi. La urma-urmelor, în toate oraşele ţării funcţionează acelaşi sistem fiscal ca şi la noi, iar alţii progresează în vreme ce noi tot dăm înapoi ca racul.
Şi-atunci, veţi întreba, de ce? Răspunsul se află într-un factor pe care nici nu-l bănuiţi: „pokerul politicianist”. Adică sistemul toxic de relaţii pe structură partinică şi interpartinică, ce controlează totul, de multe ori dincolo de lege şi de morală. Şi pentru că faptele vorbesc mai bine decât cuvintele, vă spun doar atât: vânzarea flotei şi privatizarea Sidex. Păreri?
