De ce aveţi voi, jurnaliştii, atâtea cereri? De ce mereu aveţi pretenţii, mereu cereţi câte ceva de la concetăţeni, de la edili, de la politicieni etc, mă interpela de curând un cititor, la telefon. Anonim, desigur, că puţini mai sunt, în urbea asta, bărbaţii care au tupeu să fie bărbaţi şi să-şi susţină convingerile cu nume şi prenume. Omul era ofuscat, eu însă eram calmă, aşa că i-am spus că nu voi sta minute bune la telefon să încerc să-i explic, dar că îmi voi spune opinia, cu nume şi prenume, în viitorul editorial. Ceea ce voi face în continuare.
În primul rând, menţionez că eu i-am dat Galaţiului 14 ani şi jumătate de muncă, timp în care am fost plătitoare de impozite şi taxe, mi-am cheltuit banii în acest oraş, mi-am împletit visele şi speranţele cu ale lui şi m-am transformat, nu o dată, în vocea lui, apărându-i interesele. Şi, chiar dacă nu aş fi fost jurnalist, simplul fapt că sunt un cetăţean corect îmi dă dreptul să le cer edililor să îşi facă treaba, să mă aştept ca pentru banii mei să primesc servicii corecte şi complete, iar produsele pe care le cumpăr să fie verificate şi conforme cu ceea ce scrie pe etichetă. Cu alte cuvinte, vreau un schimb corect: eu îi dau oraşului tot ce pot, să-mi dea şi el măcar chestiile de bun simţ.
De ce am pretenţii de la oraşul meu? De ce consider că edilii îmi datorează respect şi condiţii civilizate de trai? Să vedem: eu sunt gălăţeancă din naştere, nu am trăit decât patru ani din viaţă în Bucureşti, iar de când am intrat în pâine, în 1998, am fost un cetăţean model. Un cetăţean care nu a primit niciodată măcar o amendă de circulaţie, care nu aruncă niciun gunoi pe jos şi care, graţie educaţiei de la părinţi, nu strică nimic, nu rupe florile, nu distruge spaţiul verde etc. Sunt un om care munceşte, la fel ca mulţi alţi oameni care muncesc din oraşul ăsta. Şi eu, şi ei merităm mai mult.
Merităm să găsim coşuri de gunoi întregi, dotate cu pungi de plastic, exact atunci când avem nevoie de ele, nu să mergem un kilometru până dăm de unul. Merităm să se planteze flori din serele proprii ale Gospodărire Urbană şi pe scuarurile şi spaţiile verzi din cartiere, nu doar pe Brăilei. Merităm piste speciale pentru biciclete, merităm parcări civilizate, nu să ne batem ca chiorii pentru un loc la oră de vârf. Merităm ca reparaţia unei străzi să fie făcută în termenul prevăzut. Merităm ca întreruperea circulaţiei să fie anunţată din timp, prezentându-ni-se o rută alternativă şi merităm ca la locul faptei să fie o hartă cu rutele alternative pentru cei care nu sunt din oraş şi îl tranzitează - că, oricum, centură ca oamenii încă nu avem.
Merităm staţii de autobuz cu refugii şi bănci, merităm trotuare uniforme, pe care să se poată deplasa şi copiii ce abia au învăţat să meargă, şi vârstnicii pe care nu-i mai ţin picioarele să sară peste obstacole. Avem dreptul nu doar la borduri noi, ci la borduri din granit, din alea fără moarte, borduri pe lângă care să fie şi guri de canal care să preia surplusul de apă.
Cât despre faptul că cer prea multe, ce pot să spun? "Cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi; bate şi uşa ţi se va deschide”, spune Evanghelia după Matei. Eu una nu ştiu dacă funcţionează chestiunea chiar mereu, dar ştiu sigur că, dacă nu ceri, dacă nu impui, dacă nu protestezi, dacă nu te lupţi, sigur n-o să primeşti nimic în viaţă. Şi eu vreau să primim, pentru noi şi pentru oraşul nostru, măcar 10 la sută din ceea ce cerem.
