Dacă înainte de decembrie '89 ziua de 1 Mai era sinonimă cu defilările, ca şi 23 august, după Revoluţie Ziua Internaţională a Muncii a devenit cu adevărat liberă, iar românii s-au obişnuit s-o sărbătorească în aer liber, cu tradiţionalul grătar de mici şi bere alături, cu familia, cu prietenii. Ieri, Galaţiul era semipustiu dimineaţă, semn că majoritatea concetăţenilor noştri zburaseră deja spre zări albastre, ori la mare, ori la munte, ori la ţară, pe la rude şi prieteni, cât mai departe de zgomotul şi agitaţia oraşului. Ici, colo, magazinele se mai pregăteau să deschidă, semn că, cel puţin în comerţ, ziua liberă se sărbătoreşte prin muncă. De fapt, se presupune că exact bucuria muncii, a lucrului bine făcut şi rezonabil răsplătit ar trebui s-o sărbătorim pe 1 Mai. În realitate, însă, Galaţiul e fruntaş la şomeri, deci de muncit nu prea mai munceşte multă lume nici în zilele obişnuite.
Nici la nivelul ţării lucrurile nu stau foarte roz, un studiu realizat de către Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) şi citat ieri de Mediafax a scos la iveală o realitate pe care oricine lucrează în mediul privat o ştie foarte bine, dar care, totuşi, nu este mult discutată public. Astfel, potrivit cifrelor prezentate, 36 la sută dintre cei chestionaţi au, în această perioadă, trei sau patru zile libere, 33 la sută au una,două zile libere, 7 la sută beneficiază de cinci sau şase zile, iar 5 la sută au peste şase zile libere. Totuşi, 13 la sută dintre români nu au, în această perioadă, nicio zi liberă, chestiune care este contrară Codului muncii şi legislaţiei în vigoare. O altă realitate dureroasă se referă la timpul efectiv de muncă: mai mult de un sfert dintre cei chestionaţi care sunt angajaţi, liber profesionişti sau care au o afacere muncesc între 9 şi 11 ore zilnic, iar 12 la sută muncesc chiar peste 11 ore. Pe termen lung, consecinţele muncii suplimentare în ritm constant nu sunt foarte greu de bănuit: vom fi mai obosiţi, mai surmenaţi, mai predispuşi la boli, vom avea mai puţin timp de petrecut alături de familie şi de copii, iar aceştia din urmă vor fi din ce în ce mai puţin educaţi, din ce în ce mai agitaţi şi mai greu de controlat, transformându-se în orice, numai în cetăţeni model nu.
Mai îngrijorător este că, din păcate, dintre respondenţii şomeri, casnici sau elevi şi studenţi (care au reprezentat 23 de procente din eşantion), doar 56 la sută sunt în căutarea unui loc de muncă, iar 87 la sută dintre aceştia din urmă susţin că ar accepta şi o slujbă ce necesită competenţe inferioare pregătirii lor şi care presupune muncă peste program sau la domiciliu. Mai mult, peste jumătate dintre cei care îşi caută un loc de muncă ar accepta şi un salariu mai mic decât aşteptările lor.
Concluziile sunt dureroase: românii care muncesc mult peste program sunt propriii lor stăpâni sau angajaţi în mediul privat şi tot ei au cele mai puţine zile libere, românii care muncesc la stat au zile libere, program de muncă de opt ore, dar rareori produc plusvaloare, iar peste jumătate dintre românii care nu au un loc de muncă ar accepta unul mai prost plătit decât îşi doreau. Ce spune asta despre respectul nostru faţă de muncă şi faţă de noi înşine? În puţine cuvinte, că nu-l prea avem.
