Singuri de Paşti

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

N-a trecut chiar o viaţă de om de când, prin satele gălăţene, ţăranul ieşea dimineaţa la horă şi seara la bal, în toate cele trei zile ale Paştilor. Se adunau laolaltă, om cu om, chiar de la începutul praznicului după o zi sau două în care, tot împreună, femeile frământaseră cozonacul, iar copii se jucaseră, în cete, prin bătăturile caselor sau pe uliţe.

Peste an, în zilele în care nu era rost de horă, de bal sau de slujbă, se ţinea măcar clacă din timp în timp, aşa că, până la urmă, tot se găsea vreun fel în care sătenii să se adune şi să mai treacă o parte din zi unii în compania celorlalţi. Se mergea la Biserică duminica, iar bărbaţii se mai adunau şi la cârciumă. Cu bunele şi relele lor, oamenii trăiau împreună în permanenţă, aproape unii de ceilalţi, într-o comunitate cu legi proprii, adesea stricte şi nu tocmai uşor de urmat, dar pe care cei mai mulţi dintre săteni le respectau pentru că ştiau că aşa e datul.

Trebuia să faci cum făcea toată lumea, pentru că acea lume care asculta de doctor, de profesor, de preot şi de bătrâni ştia mai bine cum se trăieşte aşezat. Aveau oamenii ruşine, cum ar fi spus altădată vârstnicii. Era de râsul satului să intre o fată în horă şi să se dea gata de măritat fără ca flăcăul care o scotea în lume să nu fi obţinut girul părinţilor. Era de ruşine chiar să te duci la horă dacă nu primiseşi cu vălăretul şi nu cotribuiseşi, astfel, măcar cu puţin la organizarea evenimentului. Iar ruşinea era ceva tare greu de îndurat. Banul nu-i salva nici de pe avuţi de râsul satului. Legile comunităţii se încălcau rar, iar cei care o făceau nu erau uitaţi sau iertaţi cu una, cu două.

Nici înainte oamenilor nu le plăcea să trăiască singuri, cum nu le place nici acum. Numai că, în vremea în care duminica răsuna de horă şi de bal şi în care lăutarii se mai învoiau să cânte şi pe câteva găleţi cu ouă – nu doar pe bani mulţi - oamenii reuşeau să îşi găsească drumul unii spre ceilalţi. Poate că erau şi atunci la fel stingheri cum sunt şi acum, dar măcar îi obliga tradiţia să trăiască laolaltă, să iasă în lume şi să treacă împreună prin bune şi prin rele, cât era viaţa de lungă. Acum, când suntem cu toţii liberi să venim oricum ne-ar ducea mintea unii în întâmpinarea celorlalţi, n-o mai facem aproape deloc.
Pe uliţele celor mai multe dintre sate mai pleacă oameni spre biserică, în dimineaţa Paştilor, dar nu mai ies tinerii la horă. Rămân pe acasă, la televizor sau la vorbă. Mai mult, lunea sau marţea, chit că e sărbătoare, parcă tot ar mai ieşi la câmp, să termine de semănat. Sunt încă destui, dar trăiesc parcă separaţi, mai singuri, mai lipsiţi de nădejde şi de putere. Nu degeaba îşi fac ţăranii bătrâni cruce când aud despre tinerii care-şi iau zilele din pricina singurătăţii, în preajma praznicelor mari ca Paştile sau Crăciunul. Pe vremea tinereţii lor, casele erau mai mici, familiile mai mari, iar povara singurătăţii nu atârna nici pe departe atât de greu în suflete.

Citit 1175 ori Ultima modificare Joi, 02 Mai 2013 17:31

1 comentariu

  • postat de cora
    Vineri, 03 Mai 2013 22:35
    Foarte frumos scris. Nu mai pot sa adaug decat atat: alienarea de la ban vine. Si banul vine de la dusmanul Celui Ce-a inviat acum 2000 de ani.....
    Singur ajunge omul doar cand nu-L mai simte in interior pe Hristos si isi abandoneaza aproapele.
    0
    0
    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.