Mă doare sufletul pentru Galaţi. Şi nu mă doare doar pentru oraş, mă doare şi pentru noi, ultimii mohicani care mai ţinem stindardul sus pe aici, cât s-o mai putea. Mă doare sufletul pentru toţi cei care au plecat fiindcă nu aveau ce pune pe masă, mă doare sufletul pentru cei care nu se mai întorc decât la înmormântările părinţilor sau, în cazul fericit, nunţile fraţilor. Deunăzi, într-o convorbire pe Facebook, o fostă colegă de liceu, stabilită în Portugalia împreună cu familia, mă întreba cum mai merg lucrurile la Galaţi. Şi am constatat, cu tristeţe, a nu ştiu câta oară, că răspunsul meu este identic: prost. Nu se mişcă nimic, ce se face se face în dorul lelii, pe bani mulţi, cu efecte puţin vizibile, asta ca să fiu elegantă.
Vizitând, an după an, diverse alte oraşe din ţară, constat mereu chestii noi: nu ştiu, fie că s-au modernizat staţiile de autobuz/tramvai/troleibuz, fie că s-au schimbat corpurile de iluminat public şi mobilierul stradal, fie că au fost fasonaţi copacii (dar nu ucişi, cum se întâmplă la noi). Într-un loc s-a mai ridicat o statuie, în altul s-a făcut o fântână arteziană nouă şi strălucitoare, s-au reabilitat străzi comerciale vechi şi au fost transformate în spaţiu pietonal. În concluzie, s-a întâmplat ceva, iar una dintre campaniile noastre, "Să renaştem Galaţiul", a demonstrat clar nu doar că, dacă se vrea, se poate, ci şi cum exact se poate. Am identificat soluţii şi le-am prezentat municipalităţii. Vom continua s-o facem. Deja, unele idei ale noastre par să fi prins, iar asta ne bucură. vrem însă mai mult. Şi, să fie clar pentru toată lumea, nu vrem revoluţie doar pentru noi, mâna de oameni care se luptă să ţină viu spiritul civic, vrem schimbare în adevăratul sens al cuvântului pentru toţi gălăţenii. Nu avem nimic altceva de câştigat din asta decât ceea ce au de câştigat toţi cetăţenii Galaţiului: un oraş mai frumos, mai curat, mai civilizat, un oraş administrat corect şi care să poată privi cu mai multă încredere în viitor. Acestea fiind spuse, mă întorc la motivele care mă fac să mă doară sufletul ori de câte ori cineva mă întreabă cum mai merg lucrurile la noi. Mă enervează cumplit că nu pot să spun că se mişcă spre bine, mă enervează că nu pot să-i chem acasă pe cei plecaţi printre străini. Mi se rupe inima că văd copii crescând fără locuri de joacă frumoase şi curate, fără posibilitatea de a se plimba cu rolele sau cu bicicleta în siguranţă, fără şcoli în care să le fie drag să intre, fără vacanţe, fiindcă părinţii nu şi le mai pot permite. Mi-aş dori ca realitatea noastră să fie mai puţin gri, să avem motive de a privi cu speranţă la ziua de mâine. Dar, să nu se supere pe mine aleşii Galaţiului, care nu mai sunt atât de noi fiindcă a trecut deja mai bine de un an de la alegeri, încă nu am motive. Plec dimineaţa de acasă escaladând borduri montate aiurea şi lăsate aşa, făcând echilibristică pe un trotuar mizerabil (mergeţi în staţia lui 9 de la fostul Mignon şi convingeţi-vă singuri), luptându-mă, uneori, cu haite de câini, călcând în rahaţi şi în dârele de noroi lăsate de căruţele care n-au ce căuta în oraş, dar circulă nestingherite. Şi, pe urmă, cu cât înaintez spre centru, îmi amintesc alte motive de nemulţumire: văd aceiaşi bolizi parcaţi ilegal în zona Tribunalului, aceleaşi trotuare paradite şi, colac peste pupăză, Infinity-ul primarului parcat pe sens interzis în faţa cârciumii nevesti-sii. Vă amintiţi, domnule Stan?
