Încă mai am uimiri. Cred că sunt defectă. Mie omul încă mi se pare important, încă am impresia că individul, aşa trecător cum este el prin această lume, trebuie să se bucure de respectul celor din jur, de atenţie şi înţelegere.
Ştiu că e obositor să te tot întorci la lecţii vechi şi deprinderi deja pierdute, cu ştafeta care se preia din generaţie în generaţie, cu grija şi atenţia faţă de bătrâni, cu bunul simţ şi respectul faţă de aceştia. Nu pot înţelege şi pace cum de nu doar tinerii, de multe ori inconştienţi şi neatenţi din cauza vieţii trepidante în care se lăfăie, dar şi cei maturi trec nepăsători faţă de modul în care sunt pur şi simplu călcaţi în picioare bătrânii.
Exemplele vin zilnic şi de fiecare dată mă găsesc nepregătită. Un bătrân care a muncit o viaţă este umilit acum, pentru că nu-şi poate demonstra grupa de muncă în condiţii deosebite. S-a pierdut arhiva şi bietul om trebuie să bată calea judecăţii, să fie trimis de la un ghişeu la altul pentru hârtii, să fie bruscat şi alungat pentru că îşi caută un drept al lui. După o viaţă de muncă pe brânci, noapte de noapte, să te primească funcţionarii ridicând din umeri, privind la tine ca la o vechitură căruia nu-i mai trebuie nimic, e prea mult pentru puterea mea de înţelegere.
Îi văd pe bătrânii care fac cozi la biletele de tratament. Mulţi dintre ei sunt certăreţi, nervoşi, mereu nemulţumiţi şi zarva lor sâcâie. Dar pe umerii doamnelor de altădată atârnă acelaşi palton vechi cu guler din blană, iar purtătorii masculini de baston au aceeaşi şapcă a tinereţii lor pe ogoarele şi şantierele patriei.
Îi văd în piaţă negociind legătura de leuştean, la rând în farmacii, numărându-şi banii pentru a completa preţul medicamentelor. Sunt singuri, trişti, mereu neliniştiţi de costul gazelor, al întreţinerii, de lipsa veştilor de la copiii din Italia sau Spania, de frica să nu li se strice chiuveta din baie sau să nu îşi mai poată vărui singuri bucătăria înainte de sărbători.
Bătrânii noştri au devenit nişte accesorii, prea des inutile, ale unei existenţe grăbite şi goale de sentimente, pe care o traversăm triumfători. I-am învinuit că din cauza lor a câştigat Iliescu, a profitat Vadim şi a câştigat în cele din urmă Băsescu.
Ne-am obişnuit să-i ancorăm ca pe nişte condamnaţi în închisoarea unui comunism perpetuu, să-i acuzăm şi să-i ignorăm. Numai cu cianură n-am încercat. Ei sunt, totuşi, cei care au construit casele în care stăm, combinatul care ne doare, staţiunile unde nu mai au loc, vapoarele pierdute.
Prizonieri într-o lume care i-a dirijat ca pe nişte marionete către senectute, ei au trecut, de fapt, dintr-o închisoare în alta. Nici acum nu sunt liberi. Sunt prizonierii sărăciei şi ai neputinţei noastre. Reîntorşi, ca putere şi reacţie, la copilăria cea inocentă şi inofensivă, se trec încet, dar sigur, ascultând cu greu clopotele bisericilor, singurul loc unde îşi mai găsesc alinarea.
Celor mai mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut le-a mai rămas doar demnitatea. Mirarea mea devine dureroasă atunci când şi asta le este călcată în picioare doar pentru că noi, cei încă în putere, ne-am sălbăticit şi uităm că anii nu iartă pe nimeni.
