Foarte multe dintre scrisorile primite în ultima vreme la redacţie cer. Ne cer să ieşim în stradă să vorbim cu oamenii, să scriem despre preţuri, să dăm soluţii pentru criză, să scriem despre bănci, să spunem ce face şi ce nu face primarul, prefectul, preşedintele CJ şi aşa mai departe.
Oamenii aproape ne somează nu să luăm atitudine, ci măsuri. Primim scrisori din puşcărie şi din libertate, din Combinat şi de la sate. Aproape toate cer să facem ceva.
Departe de noi gândul să le ignorăm. Ziarul acesta este plin de oameni şi de problemele lor, de informaţii utile pentru ei şi de fapte care îi interesează. Dar, indiferent cât de documentaţi sau de serioşi am fi noi, jurnaliştii, atâta vreme cât administraţia locului nu înţelege că nu îi putem face treaba, lucrurile nu vor intra pe un făgaş normal. Şi cititorii noştri, care ne caută şi ne cer să-i ajutăm ca şi cum am fi ultima lor speranţă, vor fi mereu nemulţumiţi.
Vă dau doar ultimul exemplu. Este vorba despre Combinat, pentru că aici e durerea cea mai mare a gălăţenilor. Vestea apariţiei deciziei de a-i trimite pe siderurgişti în şomaj tehnic datează de săptămâna trecută.
Normal ar fi fost ca autorităţile să iasă imediat în presă şi să facă ordine în toptanul de zvonuri şi nesiguranţă. În primul rând, conducerea Combinatului trebuia convinsă să informeze exact asupra procedeului şi derulării lui, cu date concrete, număr de oameni, termene etc. Chiar dacă patronii sunt străini, platforma nu se află la Londra, ci în oraşul nostru şi noi îi respirăm aerul.
Autorităţile ar fi fost de dorit să iniţieze un dialog social pe această temă cu toţi cei responsabili, de la patronat, sindicate, forţele de muncă, organe de ordine, sănătate şi până la, de ce nu?, învăţământ. Să vadă câţi oameni vor sta pe la casele lor şi cât, ce pot face în timpul liber, cum s-ar putea folosi de ei etc.
Mai mult, privind partea economică a situaţiei, ar fi fost de dorit să existe o imagine clară a repercusiunilor unei reduceri a producţiei la Combinat asupra întregii comunităţi. Câte firme ar avea de suferit, cum suportă comunitatea daunele, ce soluţii există pentru diminuarea lor, ce efect au măsurile respective asupra familiilor, copiilor, preţurilor, sănătăţii, ordinii şi siguranţei în urbe etc?
Trăim într-un oraş universitar, cu bibliotecă, trei muzee şi trei teatre, cu nu ştiu câte reviste de cultură şi ştiinţifice, cu centre de afaceri şi parc de soft, cu organisme şi organizaţii, cu fundaţii şi asociaţii, dar nimeni nu comunică nimic, nu face nimic, nu se gândeşte la nimic. Nu strânge laolaltă oamenii care ştiu şi pot gândi, să-i pună la treabă.
Îi lăsăm pe cei din Capitală să umple ecranele cu prostii despre Galaţi, îi lăsăm pe jurnaliştii gălăţeni să se dea cu capul de pereţii îngrijorării încercând să-i informeze corect pe cetăţeni, iar autorităţile se spală liniştite pe mâini, de toate responsabilităţile, ca Pilat din Pont.
Încotro să se îndrepte gălăţenii? Către cei cărora le-au dat votul sau către noi, jurnaliştii, cei care bine, rău, cum putem şi cât putem, mai suntem încă alături de ei? Din păcate, nu noi guvernăm, că poate am face-o mai bine...
Indiferent ce se va întâmpla în acest oraş, cu siderurgiştii, Combinatul, Dunărea, agricultura sau Muzeul de etnografie - care se prăbuşeşte sub povara incompetenţei şi secretomaniei celor care l-au ridicat - nu presa gălăţeană va purta vina.
Să răspundă cei care tot fac pe salvatorii acestui loc de două decenii şi care nu şi-au salvat până în prezent decât propriile lor buzunare.
