Mattel, producătorul celebrei păpuşi Barbie, a reacţionat, citeam recent, la războiul feminist dus împotriva celebrei figurine, susţinând ideea că fetiţele prezentului trebuie să aibă libertatea de a fi orice vor ele să fie, inclusiv frumoase ca o Barbie tradiţională. Sau puţin piţi, cum am spune noi. Ce contează, vă veţi întreba, probabil. Ei bine, păpuşa e un model, unul dintre primele, alături de părinţi, cu care copilul intră în contact. Şi nu există, contrar credinţei generale, asemenea jucării doar pentru fete, fiindcă şi figurinele soldat sau super erou, elaborate în special pentru băieţi, sunt tot nişte păpuşi. Şi, implicit, nişte modele, cu riscurile asociate. Fiindcă, de exemplu, dacă al nostru băiat de patru, cinci ani îşi doreşte să ajungă Spiderman, o parte dintre noi va râde, amuzată, convinsă că e doar o etapă, în timp ce alţii se vor gândi, de exemplu, la nefericita deghizare în Spiderman care l-a transformat pe Nicolae Bacalbaşa, dintr-un medic foarte capabil, cam pontos, dar iubit de public, într-o caricatură de super-erou, un adult neserios.
Realitatea este că noi nu prea avem modele în societatea românească autohtonă. Americanii o pot oricând combate de Barbie cea blondă şi extrem de slabă cu imaginea realizatoarei de televiziune Oprah, o femeie de culoare care n-a fost niciodată top model, sau pe nelipsitul tovarăş al păpuşii, Ken, cu preşedintele în exerciţiu al SUA, Barack Obama. Dar noi, noi ce exemple celebre le putem da copiilor? După ce tipar să mai facem, la o adică, păpuşi, asta presupunând că am mai avea unde, după ce Fabrica "Arădeanca" a intrat anul trecut în faliment?
Generaţia mea a avut-o pe Nadia, în continuarea cea mai celebră gimnastă a lumii şi, cu siguranţă, modelul pentru cea mai iubită păpuşă care a ieşit pe uşa fabricii amintite în cei 65 de ani cât a funcţionat. Orice fetiţă îşi dorea s-o aibă pe Nadia păpuşa, care de fapt nici nu semăna cu originalul, dar avea costum alb de gimnastică şi medalie, avea, până la urmă, puterea exemplului micuţei care bulversase, în 1976, afişajele electronice ale competiţiei, luând primul 10,00 din istoria gimnasticii. Orice fetiţă îşi dorea să fie Nadia şi, poate, acesta a fost cel mai important motiv pentru care am avut atâtea generaţii de gimnaste minunate. Şi avem, în continuare, în ciuda lipsei banilor şi a condiţiilor sub orice critică în care se antrenează sportivele. Vă amintiţi cred reportajul pe care "Viaţa liberă" l-a făcut în sala de antrenament a micilor gimnaste gălăţene: saltele rupte, aparate nesigure, mizerie şi găuri în podele, o sală a capcanelor în care s-a format Ana Porgras, cea mai recentă campioană a noastră. O ruşine.
Suntem supăraţi că ai noştri copii îşi aleg drept modele plăsmuiri ale imaginaţiei unor producători de jucării care urmăresc exclusiv profitul, mai puţin educaţia. Dăm sume uluitoare pe nişte păpuşi care întruchipează adolescente-vampir sau zombie ori roboţi ucigaşi cu mitraliere în loc de mâini. Dar le oferim copiilor ceva în loc? Atunci când noi înşine facem rating televiziunilor pe care Drăguşanca spune că n-a fost făcută sandviş de nu ştiu ce fanţi de mahala, care e semnalul pe care-l oferim copiilor? Uităm că, în lipsa unor idoli celebri, noi suntem modelele. Şi, dacă n-au alternative, toate fetele vor să fie Barbie, toţi băieţii vor să fie Spiderman. Ceea ce nu-i neapărat rău, dar e ireal.
