Eu nu înjur. Sau, mă rog, nu înjur prea des. Dar, câteodată, rar, ce-i drept, aşa le-aş trânti nişte de-alea neaoşe, româneşti, minţilor luminate de partid care conduc, de fapt, urbea şi judeţul! Că se pun directorii pe criterii de apartenenţă la partid, am înţeles, deşi, sincer, de-aia o ducem aşa cum o ducem, că profesionişti nu avem, iar dacă avem, îşi iau lumea în cap şi pleacă din ţară, de răul nepotismelor şi fripturismelor.
Dar, să zicem că, până la un punct, o pricep pe asta cu sprijinul politic. O înţeleg, nu o susţin, să nu ne auzim vorbe la proces. Mecanismul e relativ simplu: se lipeşte un june, foarte june, pe lângă un partid. Că e mama sau tata membru marcant, că a auzit el de la prieteni că se plăteşte bine lipitul de afişe - deşi, personal, am aflat că, de cele mai multe ori, tinerii sunt traşi în piept şi rămân neplătiţi - ori că, pur şi simplu, crede în mesajul cu pricina. Această din urmă ipostază, deşi extrem de rară, merită până la urmă aplaudată, sunt rari adolescenţii care mai cred în ceva, orice ar fi ceva-ul acela.
Bun, să spunem că trece un an, trec doi, junele devine major şi se poate face membru. Între timp, a cam prins el sau ea ideea despre cum merge treaba, cine e liderul de "tineret", de unde vin banii sau micile beneficii, gen excursii, cadouri, chestii, trestii. Tânărul a mai înţeles şi că, oricât de inteligent, bine pregătit, curat la suflet ar fi, în partid nu promovezi aşa. Singura soluţie viabilă şi de viitor este să devii lacheu. Dar unul bun, dedicat, care pune suflet, după cum se exprimă, uneori, mai-marii structurii. Sufletul nu are însă nicio legătură cu situaţia, ajungându-se ca micii lachei să le facă "stăpânilor" tot soiul de servicii, care mai de care mai interesante: fie că sunt şoferi discreţi la drumuri de seară, fie că sunt curieri în cazuri de maximă importanţă ori duc sculele şi fac rost şi de peşte într-o partidă de pescuit care e de fapt altceva (nu râdeţi, am auzit-o şi pe asta!). Ba, în cazurile mai deochiate, băieţii buni ai tăticilor de partide o fac ei înşişi pe peştii, procurând alt gen de distracţii pentru şefii lor.
Ei bine, toate serviciile acestea, fără doar şi poate, trebuie răsplătite cumva. Iar răsplata poate fi o casă din cele "de serviciu", o maşină aşijderea, un contract sau mai multe cu statul dacă juniorul sau tată-său au o firmă, în fine, învârteli din astea, considerate mărunte. La un moment dat, tânăra speranţă împlineşte însă vreo 30 de ani şi vrea cheag, că nu degeaba a luptat el pe frontul politicii vreo zece ani şi mai bine! Ei, acesta este momentul în care tânărul vrea scaun. Un scaun de director de instituţie publică, un salariu pe măsura funcţiei şi răspunderii, posibilitatea de a promova într-un alt scaun, de instituţie mai importantă, mai vizibilă, mai cu greutate. De regulă, se începe de jos: o direcţie de tineret şi sport, o agenţie guvernamentală care se ocupă de nemurirea sufletului păsărilor de baltă, un mic inspectorat de testat calitatea seminţelor. Pe urmă, se avansează la agenţiile de plăţi sociale sau la direcţiile agricole sau inspectoratele şcolare sau, de ce nu, la Prefectură? Vă sună cunoscut scenariul? Mie, da. Şi, de fiecare dată când unul din ăsta mai vine într-o funcţie despre exercitarea căreia nu are habar, îmi vine, cum spuneam, să înjur birjăreşte. Şi nu pe ăla micu', ci pe tătucul de l-a pus acolo!
