De fiecare dată când vine vorba de „vechiul Galaţi” - nu, nu mă refer aici la „vechiul mandat”, ci la Galaţiul cosmopolit, Galaţiul consulatelor, al epocii în care aici era sediul Comisiei Dunării - aud mai mereu că nu se mai poate recupera nimic din strălucirea de altădată. Oraşul frumos, cel cu o arhitectură demnă de cele mai rafinate oraşe ale Europei, a fost îngropat, mi se spune, sub bombardamente, sub buldozerele comunismului, iar ce s-a dărâmat, dărâmat rămâne! Dar poate că, mai degrabă, „ruinele” sunt în inimile noastre şi în indiferenţa faţă de o moştenire istorică de care puţini au parte în urbea în care trăiesc. Altfel, cum se poate explica faptul că, în Galaţi, case de patrimoniu sunt pur şi simplu furate cărămidă cu cărămidă? Nu puţini sunt şi cei care au scăpat de „ruine”, pentru a face loc „modernelor” hardughii din termopan şi rigips.
Ar trebui să învăţăm, poate, mai multe din experienţa unor oraşe care au trecut prin experienţe asemănătoare. Oraşul Frankfurt, de exemplu, ras de pe faţa pământului de bombardamentele celui de-Al Doilea Război Mondial, a trecut şi el printr-o perioadă în care s-au construit o mulţime de cartiere gen „Micro 40”, dar asta nu i-a împiedicat pe nemţi ca, acolo unde măcar o piatră a vechiului oraş a rămas, ea să fie pusă la loc. Au restaurat din temelii vechiul centru al oraşului, reconstruiesc şi astăzi. Un oraş în care „nu aveai ce vedea”, a reînviat din propria cenuşă.
Dar nu trebuie să mergem prea departe pentru a vedea cum se recuperează istoria. Mergeţi la Alba Iulia, la Arad, la Iaşi, pentru a nu mai pomeni de Sibiu sau Timişoara, mergeţi măcar până la Brăila sau la Tulcea, pentru a vedea cum au reuşit vecinii noştri să pună în valoare clădirile de patrimoniu, atâtea câte le-au mai rămas.
La Galaţi, din păcate, din „vechiul oraş”, cu rarele excepţii care întăresc regula, nu ne-am ales decât cu o butaforie luată de vânt la prima furtună. Intrată, poate, sub reflexul „oraşului muncitoresc”, n-am auzit la nivelul administraţiei publice de vreun interes pentru recuperarea trecutului. Aşa ne batem joc şi de castrul roman, aşa sufocăm Dunărea sau Parcul Eminescu de tot felul de kitsch-uri, aşa lăsăm în ruină imobilul din Domnească nr. 24. Culmea, visăm la proiecte ciclopice, în care numai studiile de fezabilitate sar de zece milioane euro, dar uităm să reparăm trotuarele sau să punem nişte amărâte de refugii în staţiile de autobuz. Dărâmăm garaje, chioşcuri, dar ne dăm seama după aia că e greu de pus ceva în loc.
De ce îşi permit edilii să se complacă într-o astfel de stare de lucruri? Poate că vina nu este neapărat numai la ei, ci şi la noi. Buni, răi, ei sunt oglinda noastră, oglinda oraşului. Poate, noi, cei de azi, avem exact Galaţiul pe care îl merităm: un oraş schilodit, anchilozat în indiferenţă şi sufocat de interese… ruinătoare pentru simplii gălăţeni.
