Prin mai toate cartierele oraşului, pe la întâlnirile cu cititorii, gropile sunt o temă recurentă. Fie că sunt pe stradă sau pe trotuar, provenite din pavele lipsă sau surpări pe la îmbinările diverselor ţevi - da, da alea schimbate pe nervii noştri în câţiva ani buni de lucrări ISPA - gropile sunt la loc de cinste în peisajul urban. Le ştim cu toţii, le vedem cu toţii, ne indignăm cu toţii. De reparat, evident, ar trebui să le repare firmele de specialitate, la comanda Primăriei. Ceea ce nu se prea întâmplă. Invariabil, primim răspunsul că strada X sau Y urmează să fie modernizată, că se doreşte reabilitarea instalaţiei electrice, a celei de gaze sau, evident, schimbarea ţevilor uitate în programul ISPA. Între timp, aşteptăm. Gropile mici devin mai mari, iar pe lângă ele apar alte gropi mici. Care, potrivit evoluţiei fireşti în cazul unui sol poros, insuficient compactat, se vor transforma în bureţi la fiecare ploaie, mărindu-şi volumul.
Evident că a face o stradă cap-coadă, întâi instalaţiile de pe dedesubt, pe urmă covorul asfaltic, înseamnă o normalitate către care ar fi logic să tindem. E la mintea cocoşului că o asemenea abordare este cea corectă şi justă, gospodărească. Ar trebui, chiar, să existe o permanentă coordonare între companiile furnizoare de utilităţi şi Primărie, astfel încât, pe cât posibil, acţiunile de găurire a străzilor să fie urmate de unele de reparaţii ale sistemelor, nu să se facă strada giugiuc şi pe urmă să dea Dorel găuri cu pickhammerul, că s-a scurtcircuitat un cablu electric sau trebuie băgată fibră optică sau făcut un nou racord la apă, canalizare, gaze.
Dar, tot la modul realist, sunt convinsă că varianta ideală este doar un accident fericit, fiindcă nu poţi programa ţeava să se spargă la momentul când s-a făcut deja licitaţia pentru atribuirea contractului de asfaltare a străzii. În schimb, ai putea, de exemplu, să aplici sistemul nemţesc. Acolo am văzut, în Dortmund, de pildă, din loc în loc, pornind de la caldarâm până la zidul clădirii, o fâşie de asfalt sau pavaj mai închis la culoare. Întrebând, curioasă, de ce această diferenţă de culoare (că de nivel, parol, nu exista!), mi s-a răspuns că sunt fâşiile de intervenţie. Adică, la fiecare kilometru, în zonele mai puţin locuite sau 500 de metri în centrul oraşelor mari, există o fâşie din asta pe care companiile de utilităţi au voie să o spargă oricând pentru anumite intervenţii de întreţinere sau diferite racorduri. Şi pe care, pe urmă, tot ei o repară. În rest, dacă este o avarie majoră, care să presupună decopertarea unui segment de stradă sau trotuar, trebuie aprobare de la municipalitate, care, ulterior, foloseşte banii din fondurile de reparaţii pentru a readuce strada la starea iniţială. Atenţie, însă, doar dacă nu s-a produs avaria din vina companiei care exploatează ţevile şi care are obligaţia de face verificări şi de a interveni în caz de nevoie.
La noi, se continuă varianta aşteptării să se facă nu ştiu ce lucrare pentru ca, pe urmă, să se modernizeze strada. Numai că asta durează luni bune, de regulă, timp în care continuăm să dăm în gropi, la propriu, fie cu maşina, fie cu bicicleta, fie cu piciorul sau căruţul copilului, fiecare după posibilităţi. Şi-atunci, zic, până la asfaltul ca în palmă care nu mai vine, nu punem mai bine o plombă cinstită, măcar să nu arate strada ca după război?
