Zilele trecute, o doamnă îmi povestea cu lacrimi în ochi cum fost „înşelată”/ „păcălită”/ „furată” de către o bancă; cum din toată sărăcia a făcut nişte economii, dar la scadenţa depozitului a primit te miri ce şi mai nimic după ce din dobânda promisă i s-au scăzut taxele la stat şi comisioanele fel de fel. Nu e un caz singular. Din păcate, genul aceasta de „înşelătorie” este perfect legal. E o „strategie de marketing” prin care în spatele dobânzilor, oricum foarte mici, se ascund tot felul de costuri suplimentare ce nu numai că aduc vreun câştig deponenţilor, dar îi scot şi în pierdere, fie şi numai ca putere de cumpărare.
Desigur, nu am avut niciodată sentimentul că băncile sunt nişte societăţi de binefacere, dar credem că, dincolo de partea legală şi dorinţa de maximizare a profitului, ar trebui să avem pretenţia unui comportament etic, mai ales că – nu-i aşa? – băncile se consideră crema mediului de afaceri. Din păcate, la acest capitol, băncile au cam eşuat în relaţiile cu clienţii. Etic nu a fost nici atunci când, în goana după clienţi, băncile dădeau credite pe bandă, „doar cu buletinul”, deşi erau conştiente că pentru multă lume ratele se vor dovedi mai târziu extrem de împovărătoare, etic nu este nici acum, când băncile rămân captive într-un model de business bazat doar pe jocul dintre ratele dobânzii (foarte scăzute) la depozite şi cele (foarte mari) de la împrumuturi, fără a urmări o stimulare reală a economiei.
O componentă a unui comportament etic ar fi transparenţa. Şi în cazul creditelor au fost destul probleme cu dobânzile „fără concurenţă” în spatele cărora se ascundeau comisioane ce ridicau, în final, foarte mult costul împrumuturilor. Tocmai din acest motiv s-a ajuns la reglementarea BNR ca băncile comerciale să indice clienţilor şi care este Dobânda Anuală Efectivă (DAE), care include toate costurile şi care le permite clienţilor să compare mai uşor ofertele de pe piaţă. La economii nu există încă un sistem care să facă mai vizibile avantajele sau dezavantajele unui depozit bancar. Aşa s-a ajuns ca oamenii să primească pentru banii lor dobânzi real negative, iar la scadenţă să ia, în unele cazuri, chiar mai puţin decât au depus la bancă.
Dar oamenii nu pot fi prostiţi la nesfârşit. Ei simt că la bănci „ceva nu e în regulă”. Asta generează neîncredere, iar băncile deja încep să plătească pentru (non)etica lor. Pe de o parte, lumea fuge de noi credite şi băncile rămân împotmolite în împrumuturile neperformante la care s-au lăcomit în anii trecuţi. Pe de altă parte, lumea a început să se întreabe dacă nu este mai bine să-şi ţină banii „la ciorap” sau să îi investească în altceva, decât să-i lase „furaţi” de bănci. Sunt fenomene care, la extrem, ar putea genera o decapitalizare a băncilor şi, implicit, o scădere a profiturilor sau chiar dispariţia unora dintre ele.
Lucrurile s-ar putea îndrepta doar dacă băncile îşi vor trata clienţii ca pe nişte parteneri de afaceri şi nu ca pe nişte naivi buni de dus de nas. E o chestie, cum spuneam, de etică. Dar e greu de înţeles asta când pentru unii „bancheri” banul e mai mult „ochiul dracului” şi mai puţin un instrument care facilitează funcţionarea economiei.
