Ne despărţim... (năprasnic!)... în silabe,
în seara asta, ori mai stăm întregi,
să cadă întunericul pe casă,
gramatical, încet, fără de legi?
cu timpul meu ş-al tău într-o clipită,
vrei despărţire grabnică, la geam,
ori vrei să facem praf din veşnicie...
şi moartea să ne strige cu: sesam,
deschideţi, sunt aicea, sunt aproape...
şi eu vreau despărţită în silabe!?
Am încercat (şi) singur... dar nu merge:
strâmb (eul meu) nu stă la despărţit,
nici cratima nu are ce să-i facă,
fiindcă-i drept (de fapt) la infinit!
Tu poţi lua (parol!) un strâmb drept pildă
la îndreptare? poţi să-l faci un drept,
să nu-i mai zică nimeni strâmbătură
măcar când stă cu mâinile pe piept?
faci drept din strâmb şi vezi: nu are moarte,
n-are nimic, dar nici nu se desparte?...
Deci, aşadar, frumos... şi, prin urmare,
nici eu nu ştiu să strâmb un drept pe care
n-am cum să-l pun sub semnul despărţirii,
oricât s-or plânge cratimele firii!...
Sigur că da!... la geam, în orice seară,
când numai întunericul ne-ncape,
ne despărţim (trecutul) în silabe,
întotdeauna pentru prima oară!...
Totu-i corect, curat, chior surdomut...
chiar şi sfârşitul, când e la-nceput!
