Acum un an, pentru prima dată, am sărbătorit Ziua Naţională a României la Alba Iulia, cetatea unirii noastre, oraşul simbol al determinării românilor de dinaintea noastră, fără de care noi, cetăţenii europeni cu drepturi care suntem azi, poate nici nu am mai fi existat ca naţie.
Am redescoperit atunci un oraş pe care-l mai văzusem cu 30 de ani în urmă, dar care, graţie fondurilor europene şi gospodarilor ardeleni, a devenit un oraş cu adevărat european: curat, frumos, îngrijit, cu servicii impecabile, cu o atenţie mare la detalii, o destinaţie turistică minunată. Un loc încărcat de istorie, dar pe care îl poţi admira la standardele secolului acesta.
Printr-o coincidenţă fericită, m-am întors atunci de la Alba Iulia cu studenţii basarabeni de la "Dunărea de Jos", români patrioţi pentru care unirea nu e doar o vorbă din cartea de istorie, iar drapelul, limba şi portul românesc sunt privilegii, nu ţinta glumelor de prost gust. Tineri şi foarte tineri, studenţii, probabil aceiaşi care ieri au votat pentru schimbare în fosta provincie românească pe care am pierdut-o în "umbra marelui urs", îmi explicau de ce vor unirea. Înainte de posibilitatea de a ajunge mai uşor "afară", în Europa şi în lumea largă, îşi doreau să poată spune şi ei că sunt români şi mândri de asta.
Mă gândeam atunci, o fac din nou acum, când, iată, sărbătorim din nou Ziua Naţională, oare noi, cetăţenii români din graniţele ţării mamă, mai suntem mândri că suntem români? Ce motive am avea, veţi spune, când ni s-a dus buhul de hoţi prin toată Europa? Ce motive am avea, când propriul nostru guvern şi-a umilit cetăţenii din afara frontierelor, îngrădindu-le dreptul la vot printr-o organizare cel puţin defectuoasă a alegerilor prezidenţiale? Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, nu prea avem cu ce ne mândri.
Pe de altă parte însă, uităm un lucru esenţial: există români care nu au nici măcar privilegiul de a învăţa carte în limba strămoşilor. Există români care nu-şi pot scrie nici măcar numele morţilor în româneşte pe crucile din cimitir. Şi există români care nici măcar nu au cruci în cimitir, fiindcă au fost deportaţi în lagăre de muncă şi li s-a pierdut urma.
Am citit zilele trecute o carte-document, "20 de ani în Siberia", scrisă de ţăranca bucovineancă Aniţa Nandriş Cudla. Este o mărturie cutremurătoare despre suferinţele inimaginabile pe care le-au îndurat fraţii noştri din partea pierdută a Bucovinei, pentru simpla vină de a fi fost români. Dacă vă doriţi să fiţi mândri că sunteţi români, citiţi-o, povestiţi-o, deschideţi-le ochii copiilor şi nepoţilor care poartă cu mândrie steagul american sau britanic, dar nu s-ar lăsa văzuţi Doamne fereşte cu tricolorul. Învăţaţi-i că a fi mândru de moştenirea ta nu e o ruşine. Că poţi foarte bine să ai o geantă cu tricolorul, un tricou cu tricolorul sau chiar o husă de telefon cu tricolorul. Am putea lua lecţii, la capitolul ăsta, de la popoare mult mai mici. Albanezii, de pildă, deşi sunt doar trei milioane, nu se sfiesc să pună drapelul pe orice, să-l arboreze, să-l poarte şi să-l ofere cadou străinilor. Pe 28 noiembrie, Ziua Independenţei, la Tirana magazinele de suveniruri acordau reduceri la produsele inscripţionate cu steagul naţional. Pe când aşa ceva şi la noi?
