În funduleţul gol, cu pantalonaşii în vine, stătea nedumerit în mijlocul spaţiului verde de la intrarea în Parcul Eminescu. De pe alee, o femeie îi făcea semene disperate să se aşeze pe vine şi să… facă. Puştiul se ghemuia doar ca să se ridice din nou. Femeia o lua de la capăt gesticulând să se aşeze o dată pe ciuci şi să rezolve problema. O să mă acuzaţi că n-am altă treabă decât să mă leg de un biet copil căruia i-a venit să facă pipi! Băieţelul era, însă, ceva mai mărişor ca să pot crede că încă mai făcea… ca fetiţele. Deci treaba care trebuia rezolvată nu era un nevinovat pişu. E adevărat, primul gând a fost pragmatic: la câţi rahaţi de câini maidanezi ori cu stăpân avem în spaţiile verzi, în parcuri, pe trotuare şi alei, ce mai contează încă unul, făcut de copil?
Faptul că puştiul îşi tot ridica popoul din iarbă şi nu era grăbit să rezolve trebuşoara mă face să cred că urgenţa mai putea aştepta. Poate chiar până acasă! „Da' dacă n-are apă rece acasă, decât să împuţească apartamentul, mai bine face în natură”, mi-a trecut prin minte.
Important este că scena - pe care am surprins-o fără să vreau, în timp ce treceam pe lângă parc - se petrecea fix în preajma fostei toalete publice din Parcul Eminescu. Toaletă înghiţită de un sexy-balamuc cu spaţii comerciale şi de prestări servicii fără prejudecăţi. Da, clădirea aceea care haleşte o bună bucată din parc şi pe care primarul Marius Stan a promis încă din 2014 că va fi „desfiinţată în condiţiile legii, până la începerea lucrărilor de reabilitare şi de modernizare a parcului”. Şi nu cred că a uitat de ea, doar trece zilnic pe lângă Parcul Eminescu… prietenii şi duşmanii ştiu de ce.
Revin însă la scena de la care am plecat: un copiluţ îndemnat să-şi facă nevoile în spaţiul public. Şi puştiul, ruşinos sau dornic de un pic de intimitate, tărăgăna. Civilizat ar fi fost să fie dus în celălalt capăt la parcului, unde se află o toaletă ecologică. Doar cu numele. În realitate, e o bombă, ca toate budele publice din oraş. Din care, dacă reuşeşti să supravieţuieşti mirosului atâta timp cât să-ţi ostoieşti nevoia care te-a vârât înăuntru, ai putea să te „lipeşti” de vreo boală nici nu vreau să mă gândesc unde!
Şi atunci ce soluţii rămân? Spaţiul verde! Până la urmă cât înseamnă o ceşcuţă de pipi sau un răhăţel de copil, biodegradabile. Că miros ori că alt copil ar putea călca sau şi-ar murdări mâinile de ele e deja o altă chestiune. Ori că vârât cu fundul în iarba înăltuţă, puştiul din scena de mai sus ar fi putut fi muşcat de o căpuşă ori s-ar fi putut urzica, deja nu mai contează!
Un copil pus să-şi facă nevoile în spaţiul public nu e un caz izolat. Poţi asista la asemenea momente în orice parc, în preajma locurilor de joacă, ba uneori chiar în jurul blocurilor. Fac ei ditamai oamenii mari după stâlp, copac, colţ ori în gang, şi eu mă leg de nişte copii!
Nişte copii care vor deveni oameni maturi şi vor repeta, la rândul lor, ce-au învăţat: că, dacă te taie, te dai după un boschet, un copac sau un gard şi faci! Las’ să stea ăia din alte ţări cu fundul în iarbă prin parcuri, să calce şi să se joace desculţi prin iarbă, ori să facă picnic în spaţiile verzi din grădinile publice. Noi avem spaţii verzi de tot rahatul: de maidanez, de câine de rasă cu stăpân, de copii şi de oameni mari! Avem ceea ce merităm! Oare?
