Dacă o fi din Spitalul de Urgenţă bacteria care l-a trimis pe gălăţeanul Viorel Cristian prea devreme printre îngeri, nu ştim încă. Se va face o anchetă, vom vedea rezultatul, sperăm ca autorităţile să facă în aşa fel încât să nu mai moară nimeni. Că pe bietul om dispărut nimeni şi nimic nu-l mai întoarce, din păcate.
Ca fostă pacientă a spitalului în câteva ocazii, nu pot spune decât atât: curăţenia pe secţii depinde şi de personalul de acolo, şi de medici şi mai ales de şeful secţiei. Fiindcă, din păcate, românul tot de frică face treabă, de cele mai multe ori. Iar frica păzeşte bostănăria.
Până la controlul de la Direcţia de Sănătate Publică, minister sau alt organ superior de partid şi de stat, tot supărarea medicului e mai aproape. Iar supărarea asta poate să te coste, nu glumă. Revenind la experienţele proprii, întâmplate la mai mult de un deceniu distanţă, pot spune că în spital era curat, cel puţin la nivel vizual. Infirmierele spălau de zor pe jos, cel puţin de două ori pe zi, dezinfectau chiuvetele, toaletele şi noptierele, nu am ce spune. Dar mobilierul era antic - numai Dumnezeu ştie ce se ascunde în lemnul dulăpioarelor alea şi prin arcurile paturilor sau în saltelele pe care au suferit şi murit zeci de mii de oameni înaintea ta.
Materialele de curăţenie era pe sponci, motiv de nemulţumire pentru personal, ca să nu mai vorbim că mirosul permanent de cloramină sau ce o fi chestia aia cu care se dezinfectează este destul de greu de suportat. Recunosc, în ceea ce priveşte aşternuturile, am dubii, fiindcă ele îşi depăşesc probabil mereu durata optimă de funcţionare şi arată înfiorător. Şi, cum tatăl meu căpătase, într-un alt spital din Galaţi, o infecţie nozocomială după o operaţie altfel reuşită de hernie, am învăţat să mă protejez: nicio bucăţică din pielea mea, cu excepţia palmelor (pe care mă spălam în disperare) nu a atins direct patul, iar ajunsă acasă am spălat totul la temperatură maximă.
Nu am ce să le reproşez medicilor şi asistentelor care m-au tratat, dimpotrivă. Dar, ţinând cont de experienţele oamenilor cu care, prin natura meseriei, intru des în contact, pot spune cu mâna pe inimă că am avut noroc. Fiindcă posibilitatea unei infecţii intraspitaliceşti există, nu e o invenţie a rudelor îndurerate ale unei victime sau alteia. Şi, sincer, ar trebui ca managerul spitalului să se lupte pentru condiţii mai bune, bani mai mulţi pentru materiale şi ce e nevoie pentru ca dezinfecţia să fie constantă şi făcută în profunzime.
În niciun caz nu eşti un manager bun dacă, atunci când a murit un om tratat în spitalul pe care-l conduci, tu vii în faţa publicului şi te stropşeşti la jurnalişti. Cu atitudinea asta, nici nu e de mirare că nu mai vrea nimeni să se trateze în Galaţi şi că, atunci când există alternativă, bolnavii iau drumul Bucureştiului. Fiindcă nici nu trebuie să fii geniu ca să-ţi dai seama că nu sănătatea este preocuparea managerilor din sistem, ci imaginea. Iar atitudinea asta omoară. Şi pacienţii, şi bruma de medici conştiincioşi, buni profesionişti pe care îi mai avem.
