De dimineaţă până-n seară stau la pândă
să văd cum vine din adânc...primul să văd
alcătuirea-i goală, singură şi blândă
cum bate-n geamuri, toată, fără îndărăt!
Şi cum pe prispă stă oleacă şi mă roagă
să mă dau jos din visul sec şi să-i deschid
că vrea o noapte de iubire şi de joacă
lângă tăcerea des/cântată de la schit!
Lângă tăcerea-n care clopotul adună
spre început atâtea suflete şi voci...
să auzim o steauă proaspătă: ce lună...!
cum să nu plângi şi să nu vrei să nu te joci?
Cum să nu stai frumos la râvnă şi la pândă?
cum să nu zici Sonata lunii, aşteptând
această noapte de ofrandă şi osândă?...
cu tot cu schit să vezi cum umblă pe pământ!
